Cred că eram în gimnaziu când am auzit prima oară proverbul obosit „Ai carte, ai parte”. Sau, poate că mi-a fost spus de atâtea ori în copilărie, încât mi s-a înregistrat la un nivel așa adânc în subconștient încât nu mai pot să zic exact când l-am auzit pentru prima oară. Sunt sigură că nu sunt singura care se confruntă cu această problemuță.
În mintea mea de copil, credeam că „parte” se referă la un fel de împlinire sufletească manifestată în urma obținerii unor informații calitative. Adică, mai pe scurt, credeam că se referă la genul de vrăjeală pe care îl bagă părinții ca să te motiveze să înveți. Dar mă înșelam amarnic.
Desigur că, „parte” se referă, de fapt, la abilitatea de a cita din minte fragmente ale operelor wattpadiene. Sau cel puțin asta cred toate persoanele care au impresia că dacă citești fanfiction (sau ceva care seamănă leit cu acest gen) ești automat expresia erudiției.
S-au dus zilele în care intrai în metrou și vedeai o băbuță citind Eminescu, sau un băiat drăguț citind Kafka, sau un domn cu burtă de bere care poarte sacou cu carouri citind Dickens. Acum o ai pe Maria, Andreea și Diana care toate au în mână cărți cu coperte pe care e mai puțin scris și mai mult bust gol (și pariez că chiar și paginile sunt la fel).
Nu pot să zic că acest nou fenomen mă deranjează la culme. Adică fiecare este cu treaba lui, eu pot să-mi pun căștile în urechi și să le ignor pe drăguțele, scumpele fetițe.
Problema mea e că atunci când ajung la școală mă întâlnesc cu o Mirela care îmi face mie teoria geniului literar al omului ce se ascunde în spatele unui cont de pe (ați ghicit!) Wattpad. Și ok, se întâmplă o dată, de două ori, dar la un moment dat începi să simți nevoia să-ți aduci cu tine o pernă la liceu ca să poți să țipi în ea de fiecare dată când auzi vorbind asemenea personaje.
Întrebarea e de ce? De ce considerăm că orice citim ne face automat deștepți indiferent de conținut? De ce simțim nevoia să ne falsificăm inteligența?
Dacă m-aș apuca să citesc o carte de istorie sau de biologie nu o să pot spune după că mi-am luat doctoratul în fizică (adică nici dacă aș citi cărți despre fizică n-aș avea abilitatea să o înțeleg, dar asta e altă treabă). Și atunci de ce mai nou confundăm proza de „entertainment”, care are mai mult rolul să îți ofere un univers fictiv în care poți să te transpui și să uiți ce viață nasoală ai de fapt, cu literatura?
Probabil, pentru că, în maniera tuturor adolescenților, încercăm să fim validați de societate. De exemplu, mai nou pe Instagram și Pinterest a început să circule un nou trend complet unic, nemaiauzit, original, etc., și anume cititul. Incredibil de boem, așa-i? Măi oamenilor, în ziua de azi nimeni, în afară de oamenii „trendy” nu mai citește!
Dar revenind, acest trend, asemenea multor altora, a luat avânt cam prin noiembrie și probabil o să moară în mai când e îndeajuns de cald cât să ne plictisim de textura foilor și să preferăm delectarea cu melodiile de la Arctic Monkeys și reînvierea modei cu ciorapii (pe care mie îmi place să-i numesc) „sârmă ghimpată”. Deci mai avem aproximativ o lună de citit. Grăbiți-vă fetelor și descărcați-vă mai repede Wattpad.
Pe rețele de socializare, cărțile care sunt promovate au de obicei o eroină albă, blondă și îndeajuns de slabă cât să poți spune că are pe puțin 2 tulburări de alimentare. Iar faptul că adolescentele de azi se grăbesc să cumpere genul ăsta de cărți e doar o repetare a fenomenului din 2014 legat de Tumblr. Dacă ați făcut parte din el, știți cu siguranță la ce mă refer (și condoleanțele mele pentru stabilitatea mentală pe care ați pierdut-o).
Ca să sumarizez era Tumblr-ului, o voi da exemplul Lanei del Rey: o artistă ce cântă balade triste despre suferință în dragoste, droguri, petreceri, viața Hollywoodiană și iubiții săi. Temele relativ mature pe care le abordează nu reprezintă ceva cunoscut de adolescente sau ceva ce face parte din trăirile lor. În schimb, melodiile ei reprezintă fantezia, idealul de viață, a oricărei fete. Deci, deși artista e problematică, muzica ei poate din când în când fi mediocră, și nu are nimic în comun cu draga noastră Mirela, Lana del Rey devine pasiunea ei nemuritoare (care de fapt moare când se încheie trend-ul).
Este exact aceeași manifestare și în cazul subiectului nostru. Adică hai să fim serioși cine are fantezii că trăiește în Rusia secolului XIX și moare de foame? Nimeni. De asta Mirela nu-l citește pe Dostoievski, ci citește o replică tristă a unui roman de dragoste publicat în 2003 de la un autor irelevant, care nu numai că are un vocabular de îți vine să-ți smulgi ochii când îl citești dar mai e și puțin (mai mult) sexist.
Deci asta este situația de față: Mirela vrea să fie fericită în propria ei lume dar vrea și să aibă validarea externă a faptului că e deșteaptă. Și astfel Mirela ajunge să-mi vorbească mie despre cum Ion o iubea așa mult pe Florica încât a murit pentru ea și putem chiar spune că ei doi sunt un Romeo și o Julietă moderni. Ce spuneam mai devreme de perna aia?
Ca o mică concluzie, vreau să spun că deși să susții că „romanele” de pe Wattpad sunt concurentele lui Jane Austen e un comportament demn de milă, cred că noi, ca societate, iubim puțin prea mult să ne luăm de adolescente (care cum am spus mai sus doar vor să primească puțină atenție) pentru tot ce fac. Sunt aceste fetițe penibile? Cam da. Sunt ele mai penibile ca băiețeii care zic că joacă fotbal de performanță dar nici o pasă nu pot să dea și mai ies și în curtea liceului în fiecare pauză ca să ne demonstreze inabilitatea lor? Nu chiar.
Text: Irina Echim
Foto: Diana Ciupercă
Grafică: Maria Chiriță
DTP: Daria Motoc
