Inima îți bubuie, gata-gata să-ți sară din piept. Mușchii se încordează, creierul e în stare de alertă. Totul se întâmplă la intensitate maximă. Deodată, auzi: „Pe locuri, fiți gata, start!”. Ce faci? Alergi sau stai pe loc? Probabil alergi, că doar n-ai încotro! Trec câteva zeci de secunde și competiția e din ce în ce mai strânsă. Ești aproape de finish și ai convingerea că vei reuși să învingi. Poate nu vei termina cursa primul, dar sigur vei ajunge pe podium. În timp ce te gândești la izbânda ta, ce face frica? Da, da, frica aceea de dinainte de „Start!”. Așa-i că n-o mai simți? Dar ce simți, în schimb? Îți zic eu: adrenalină, motivație și încântare. În două rânduri, trei cuvinte, asta e povestea stresului pozitiv.
Poate fi stresul altfel decât dăunător? Află că da. Iar medicii știu asta de vreo treizeci de ani. De ce nu ne-au zis și nouă, ca să nu ne mai panicăm ca nebunii când auzim de „presiune”, „frică”, „deadline” și altele asemenea? Eu cred că au avut bunăvoința să ne împărtășească această informație, dar n-am avut noi timpul necesar să tastăm pe Google. Că doar eram (și încă suntem) stresați, nu-i așa? Dar ce-nseamnă asta, de fapt?
Biochimistul și endocrinologul Hans Selye a fost primul care a introdus noțiunea în știință, înțelegând mecanismele prin care funcționează. El a observat că stresul este „răspunsul nespecific al organismului la cerința de schimbare” și a descris fenomenul extrem de detaliat. Glandele suprarenale produc adrenalină, care te pregătește pentru un eventual pericol. Ești gata să înfrunți dușmanul, indiferent cine e el: mama, iubitul, profa sau ursul din pădure. Se secretă și cortizol și norepinefrină, iar toate acestea conduc la tensiune, încordare, stări pe care unii le percep ca disconfort și se panichează. E adevărat că au existat persoane care au și murit din astfel de cauze, însă de la o mică presiune pusă pe elev la școală, până la deces, e cale lungă. Hans Selye ne spune că nu putem duce o viață lipsită de factori stresori. Ei apar, de exemplu, și când facem sport, călătorim sau ne îndrăgostim, chiar dacă nouă ni se pare că suntem relaxați.
Pentru a fi însă cu adevărat eficient, stresul trebuie să existe în cantități relativ mici. Atenție, el nu trebuie să lipsească! Nu, nu, nicidecum! Nu e ca nicotina sau alcoolul. De fapt, vorbesc prostii, căci o bere, din când în când, sau un păhărel de șampanie nu strică nimănui. În orice caz, deadline-urile sau orele de muncă în plus nu sunt nocive. Tensiunea pe care ele o generează poartă numele de „eustres” („stres bun”). Când știi că testul la chimie se apropie cu pași repezi, devii brusc mai energic (nu vorbesc în numele tuturor, dar, teoretic, așa se întâmplă…) și te mobilizezi să înveți tot ce e de învățat. În creierul tău se produc niște substanțe care întăresc conexiunile dintre neuroni, iar capacitatea intelectuală e stimulată – te concentrezi mult mai bine și duci la capăt cu brio misiunea ta de elev. Alt exemplu: mergi la sală să faci mușchi sau să slăbești. Când vezi câte exerciții sunt de făcut și cât de grele par a fi, te iei cu mâinile de cap și zici: „Doamne, prost am fost că am plătit ședința!”. Așa apar doi factori stresori: „Cum fac eu față abdomenelor și flotărilor?” și „Cum îmi recuperez suta de lei pierdută?”. Adrenalina începe să-și facă simțită prezența, odată cu sentimentul de mobilizare. Intervine și voința. Îți spui în minte: „Am ajuns aici, nu mai e cale de întoarcere! Trebuie să dau tot ce-i mai bun din mine, să ies învingător!” și, fără să-ți dai seama, o stare de mulțumire și încântare se instalează. Tragi de fiare și stresul că „trebuie să iasă bine” te entuziasmează, îți dă aripi și te ajută să strângi din dinți până-ți atingi scopul. Ești cu adevărat bucuros când, după două ore de muncă intensă, parcă parcă nu mai atârnă șunculițele chiar la fel. Vezi ce face eustresul din om? Fără el, motivația intrinsecă dispare și ajungi să te simți ca o merdenea uscată de la „Petru”, care trage să moară, de supărare că n-o cumpără nimeni: nu-ți poți fixa scopuri, țeluri înalte și ajungi să trăiești ca o frunză bătută de vânt. Așadar, de acum încolo, dorește-ți mai mult să ieși din zona de confort.
Dacă nu te-am convins încă, te anunț că motivația și pofta de viață nu sunt singurele beneficii ale presiunii. Hans Selye ne vorbește și despre o imunitate sporită (în cazul eustresului, desigur) și o creștere a nivelului de oxitocină (hormonul relațiilor, al comunicării). Când ceva ne apasă, devenim mai sociabili. Destul de logic, nu? Mi-a dat șeful de muncă în plus. Ce fac prima dată, mă apuc de lucru? În niciun caz! Mă duc la vecina să mă plâng, activitate tipic românească.
Toate bune și frumoase, dar cum rămâne cu indivizii care se îmbolnăvesc din cauza tensiunii de lungă durată? În acest caz, discutăm despre „distres”, opusul lui „eustres”, extrem de periculos. Cum facem diferența între cele două? „Eu-” e de scurtă durată și întotdeauna vine la pachet cu energie multă, putere de concentrare, dorință și sentimentul că „da, pot să fac asta”. „Di-” e fix pe dos: ține săptămâni întregi, poate chiar luni, te face să te simți mic, neputincios și poate conduce chiar la depresie – ești veșnic supărat, panicat, copleșit de situația în care te afli.
Așa sunt și eu acum. O dimineață întreagă am căutat surse de documentare pentru articol. Chinul părea că nu se mai sfârșește: același Hans Selye răsărea de printre rânduri la fiecare search. Toate publicațiile semănau între ele: nimic nou, informații identice, doar puțin reformulate. Au început să-mi transpire palmele, mi-a crescut tensiunea și mi-am zis: „Într-adevăr, stresant!”. Ce e însă și mai stresant e că încă nu cred că am atins limita de cuvinte a articolului, deși am bătut câmpii o grămadă. Așa că anexez următorul document, care demonstrează că nu e vina mea: „Se adeverește că Dona Diaconescu, sex F, cu domiciliul în București, având ocupația de redactor la Revista LZR, este suferindă de stres. Se recomandă o zi liberă.”.
Text: Dona Diaconescu
Foto: Miruna Sommer
Grafică: Andreea Negulescu
DTP: Ioana Vlaston
