Universalizarea teoriilor psihanalizei lui Freud și imprimarea acestora în tiparele de funcționare a societăților occidentale a condus la dispersarea esențelor noilor noțiuni în masa vocabularului uzual al omului de rând. În acest mod, însemnătatea termenului de libido, una dintre principalele formulări ale psihologiei moderne, a fost disecată și aplatizată în ceva frivol și comun.
Din punct de vedere etimologic, libidoul pe care îl știm din secolul trecut se înrădăcinează într-un cuvânt latin identic, utilizat pentru a denumi sentimentele de iubire și dorință. Conotația modernă, asociată cu energia sexuală a omului, i-a fost impusă odată cu asemănarea cuvântului cu erosul grecesc, Freud utilizând cei doi termeni interschimbabil. Înaintând această idee în 1905 în lucrarea Trei eseuri despre teoria sexualității, cuprinzând inclusiv mult disputatele faze de dezvoltare sexuală infantilă, se poate rezuma că, cel puțin în primă fază, libidoul poate fi greu deosebit de erotismul uman. Astfel, frapând o societate antebelică ce abia încerca să se adapteze liberalismului gândirii, psihanalistul afirmă că libidoul, adică instinctul sexual, contolează dorințele și energia vitală a omului. Se conturează o antiteză ce se presupune a fi înnăscută și inerentă în viața oricărui individ: erosul sau libidoul ține omul în viață prin formularea și semnalarea nevoilor și dorințelor, în timp ce thanatos presupune stingerea involuntară acestor nevoi, adormirea psihicului uman și, ulterior, moartea fiziologică.
Justificându-se și definindu-se de nevoile sale, dacă luăm în calcul această teorie, omul poate fi imortalizat într-o poziție clar vulnerabilă tocmai din cauza incapacității acestuia să se auto-perceapă. Controlat de propria sa construcție socială, individul este nevoit să se formeze în mod funcțional conform convențiilor la care se supune și abandonează egoismul primal în schimbul adaptării și integrării în grup. Totuși, prin acest sacrificiu parțial al cerințelor personale, libidoul este afectat, îndepărtat și internalizat, acest dezechilibru cauzând orice fel de nevroză sau patologie psihică.
În anii următori ai creației sale, concomitent cu divergența lui Jung și fondarea școlii psihologiei analitice, focusul lui Freud se deplasează spre chestionarea valorii native a libidoului, încercându-se a găsi diverse cauzalități biologice pentru formarea acestuia. Mai mult, Jung începe să formuleze teorii contradictorii cu dascălul său, redefinind libidoul drept mai degrabă totalitatea energiei psihice decât doar una sexuală, dezvoltându-se și dominând exclusiv în perioada pubertății. Dorința, în acest stadiu al teoriei, nu mai tulburează individul, ci doar transmite semnale prin diverse simboluri ancestrale și universale.
În lipsa vreunei baze empirice pentru a favoriza un curent al teoriei peste altul, libidoul rămâne încă un fundament al psihologiei moderne și, fără dubiu, un factor prezent ce alterează conștiința umană. Explozia, în ultimele decenii, a cercetărilor în domeniu nu poate aduce decât, desigur, speranța unei clarități asupra pilonilor teoretici.
Text: Silviu Craiovan
Foto: Ada Frone
DTP: Ioana Vlaston
