Romanul omonim al lui Grigore Băjenaru este un fel de ghid pentru lăzăriști. Pentru un elev de școală generală, acesta reprezintă unul din singurele mijloace prin care poate descoperi „adevăratele taine“ ale liceului. Cititorii se apropie de personaje, devin complici ai acestora, de parcă ar unelti năzdrăvănii împreună și ar resimți pedepsele primite ca răspuns la obrăzniciile lor. Dar, în mijlocul tuturor, ca un soare în jurul căruia orbitează elevii, este Liceul Lazăr.
Un cititor neexperimentat e îndreptățit să se întrebe dacă viața de lăzărist e chiar așa cum o descrie autorul. Romanul este trecut prin filtrul subiectivității, lucru de la sine înțeles, însă timpul nu și-a lăsat amprenta asupra liceului, nu a schimbat în vreun fel elevii și cotidianul lor?
În peste un secol (plin de evenimente istorice însemnate) lumea a evoluat, însă nu s-a produs o schimbare radicală în urma căreia să nu ne mai putem identifica, absolut deloc, cu liceenii anilor 1920. De aceea, „Cișmigiu & comp.“ este încă un reper valid în ceea ce înseamnă viața de licean, însă nu garantează trăirea aceleași atmosfere și acelorași amintiri. Ele ar trebui zămislite de fiecare elev în parte, pentru el însuși!, în așa fel încât, atunci când părăsește băncile liceului, să poate avea amintiri pe care să le invoce cu haz și cu plăcere.
Deși „Lazărul“ a împlinit recent 162 ani de funcționare, pe an ce trece pare mai tânăr datorită elevilor ce-i calcă pragul. Deși clădirea a suferit diverse schimbări sau renovări, un lucru esențial a rămas același: culoarea bleu ciel, marcă definitorie a lăzăriștilor. Chiar dacă încă este considerată o tușă autentică a noastră, pe vremea lui Băjenaru culoarea avea o importanță și mai mare, întrucât împodobea atât liceul, cât și uniforma școlară (obligatorie în toți anii de studiu) , iar în fața celorlalți liceeni era „blazonul de noblețe școlară, lăudat cu ifose de muşchetari la fiecare prilej“. Prin intermediul uniformelor, liceeni erau identificați cu liceul lor, iar culoarea era un prilej de ironii la adresa unora: ,,Sfântul Sava”, albastru ca sineala de rufe; ,,Mihai Viteazul“, galben… dovlecari; „Matei Basarab“, alb… lăptari; ,,Şincai”, verde ca prazul.“
În plus, lăzăriștii mai sunt cunoscuți și pentru „monopolul“ lor asupra Cișmigiului. „Fără îndoială că farmecul imposibil de descris în întregime al Cişmigiului a exercitat o deosebită înrâurire asupra atâtor zeci de generații ce s-au perindat la Liceul „Lazăr“ și a contribuit într-o foarte mare măsură la dezvoltarea anumitor însușiri de ordin mai mult sau mai puțin didactic.“ Adunările în Cișmigiu, înaintea sau după încheierea orelor, au fost întotdeauna obiceiul lazăriștilor. Acum întâlnirile spontane au loc la intrarea de pe Schitu Măgureanu, la vestitele băncuțe așezate strategic, chiar lângă liceu, într-un unghi mort. Înainte, aceste întrevederi aveau loc la „Morminte“, tot un loc ferit care-și căpătase numele acesta întrucât pietrele erau așezate în poziția celor funerare.
Totuși, adevăratele lucruri interesante sunt reprezentate de relațiile pe care elevii le au și le-au avut cu profesorii și colegii lor. Cadrele didactice nu au scăpat niciodată de judecata învățăceilor lor, iar cei care au „meritat”, au căpătat porecle (fie din dorința elevilor de a se apropia de ele din punct de vedere spiritual, fie pentru a le scoate în evidență diferite defecte). Astfel, profesorii primeau un cognomen: Barbă, Barosanul, Atila (sau mai sugestiv Biciul lui Dumnezeu), Crăcănel, Cioc sau Chimistul. Nici acum profesorii n-au rămas nebotezați, dar nu se cade să le devoalăm, pe față, noua identitate.
Discuțiile pe hol care devin adevărate pariuri în legătură cu subiectele ce vor pica la examene (frânturi din acestea fiind surprinse chiar de către zeul didactic) sau așteptările îndelungate pentru a vedea și anunța când vine profesorul nu au fost inventate de curând. Iar, în ceea ce privește tehnicile de a chiuli fără să chiulești (o artă desăvârșită, de altfel) sunt moștenire de la o generație la alta. Astfel, există numeroase trucuri pentru „a-i duce pe profesori“: de la trucul cu sângele (când batista sau șervețelul sunt pătate de așa zisul sânge născut din cerneală roșie) la durerea de măsele sau răceala din cauza cărora nu poți vorbi în cazul în care trebuie să fii ascultat din lecția de zi. Pentru că repetiția nu este numai „mama învățăturii“, ci și a plictiselii, elevii au încercat mereu să-și testeze inventivitatea, găsind modalități de a se sustrage din impediment în funcție de sezon. Astfel, iarna a devenit anotimpul picioarelor scrântite pe gheață cu o așa precizie, încât posesorii lor nu mai puteau fi ascultați la catedră, ci din bancă, de unde, spre încântarea lor, aveau sufleur personal. Cea mai noua tehnica este aceea ce consta în a face ore on-line în timp ce restul colegilor sunt în clasă. După ce se face prezența, rareori atenția profesorilor poate fi distribuita în mai multe părți.
În ceea ce privește relația dintre elevi aceasta variază de la prieten și confident la dușman de moarte (doar adolescența e vârsta extremelor, nu?). Spiritul de echipa nu era dezvoltat și îmbunătățit doar în timpul testelor sau ascultărilor, ci și în timpul activităților extrașcolare, căci lăzăriștii au fost mereu implicați în numeroase evenimente. Campionatele de football de acum sunt echivalentul campionate de oină de atunci, dar indiferent de ce sport ar fi, lăzăriștii excelează în a fi vâslași, căci e tare păcat să fii „de-al“ Cișmigiului și să nu ieși cu barca pe lac. Pe de altă parte, ei sunt și adevărați maeștrii în arta celebrării. De la festivitățile artistice de sfârșit de an (din trecut), la sărbătoarea fastuoasă organizată pe 9 mai și la ocolul Cișmigiului și intrarea pentru ultima oară în „Lazăr“ ca elevi ai lui, lăzăriștii au știut mereu să se distingă de mulțime.
Se zice că „liceul este cea mai frumoasă perioadă din viața unui om“, iar Băjenaru nu face altceva decât să întărească această zicală. Printre rugăciunile premergătoare ascultărilor, revolte adolescentine, întâmplări tensionate cu profesorii și fiori ai iubirii descoperiți toate lucrurile la care a asistat Lazărul. Poate că liceul a rămas singura constantă a vieții în acest secol de tulburări și dificultăți.
Text: Maria Sîrbu
Foto: preluată din arhiva liceului (Sorin Mărgărit)
DTP: Ioana Vlaston
