Timpul le rezolvă pe toate…Ați mai pomenit vreodată o asemenea tâmpenie? Sau hai, pardon, eroare? Ca să nu-i jignim totuși pe marii filosofi care au scormonit ani de zile în adâncul minții după vorbe de duh care să-i lumineze pe bogații și pe faliții din lumea largă… Eu cred că timpul nu rezolvă nimic, mai degrabă ne-ncurcă și ne bagă bețe-n roate. De ce? Fiindcă e insuficient. Hai, recunoașteți: nu-i așa că ne trezim, clipim de două ori, a venit prânzul; mai clipim o dată și a trecut ziua de școală; mai închidem o dată pleoapele și degeaba le mai deschidem – trebuie să le-nchidem la loc, că de!, s-a terminat ziua?! Nu-mi spuneți că voi n-ați sesizat! Și măcar de-ar fi așa doar cât stăm la școală… De ce să ni se fure nouă orele de distracție? De ce nu mai e ziua la fel de lungă ca în trecut? Cine ne-o ia și nu ne-o mai dă înapoi?
Una dintre puținele amintiri din perioada grădiniței mele: înainte să plec la ziua de naștere a unei colege care împlinea cu un an mai mult decât mine, m-am uitat în oglindă și mi-am pus o întrebare existențială: „Da’ eu de ce nu fac mai repede șase ani?”. Aveam senzația că trecuse o eternitate de la ultimul meu „birthday party”. Ca să-nțelegeți ce mă măcina pe mine atunci… Dar nu asta contează. Ideea e că, „pe vremuri”, totul părea că nu se mai termină. Vacanțele de vară durau o veșnicie; din 15 septembrie până pe 20 decembrie, când începea vacanța de iarnă, parcă-mi apăreau trei straturi de riduri pe față, așa de tare simțeam că îmbătrânesc (sau că mă plictisesc de temele la mate)! Chiar și Sfintele Sărbători păreau fără de sfârșit: zeci de porții de sarmale mi se perindau prin fața ochilor, iar invitații…aveam senzația că se afundă tot mai tare în scaunele din sufragerie și că nu se vor mai ridica niciodată. Pe ceas, toată „magia” ținea doar patru-cinci ore, dar aș fi putut să jur că petreceam pe puțin trei zile și trei nopți, ca la curțile împărătești din basme. Iar anul ăsta, din păcate sau din fericire, totul a fost pe principiul „Bine-ați venit, plecare-ați!” – bieții oameni nici n-au apucat să se așeze bine la Sfânta Masă, că s-au și ridicat. Și tot cinci ore au stat, că doar așa e tradiția din moși-strămoși… .
Fenomenul straniu care se petrece are, ca mai toate misterele, o explicație științifică. De fapt, mai multe. Chiar un român, profesorul de inginerie Adrian Bejan, care trăiește în America, a descoperit că percepția noastră asupra timpului se modifică în funcție de activitățile pe care le facem și, atenție!, în funcție de vârstă și de orele de somn. Fiecare are propriul timp al minții, care se accelerează pe măsură ce creștem și îmbătrânim. Totul are legătură cu numărul de imagini mentale pe care creierul le formează. Cu cât înaintăm în vârstă, căile neuronale de transmitere a informației „ruginesc” și, deci, funcționează mai greu, așa că numărul de imagini mentale pe care le creăm (atunci când privim un obiect, admirăm natura etc.) scade. Fiind mai puține informații vizuale de procesat pentru creier, nouă ni se pare că timpul zboară mult mai repede, când, de fapt, el, săracul, trece la fel ca-ntotdeauna. Copiii și tinerii procesează, față de cei mai bătrâni, mult mai multe imagini sau cadre, iar neuronii le consideră a fi numeroase. De aceea, timpul pare să treacă destul de încet. De asemenea, când suntem odihniți, ne crește capacitatea de a forma imagini mentale. Așa că somnul de frumusețe nu e niciodată pierdere de vreme – când ne trezim, vom avea senzația că timpul trece mai greu și, așa, ne vom bucura mai tare de viață (sau nu?).
Pe lângă savantul român, mai există și alți indivizi care-și dau cu părerea în legătură cu nisipul din clepsidră. Unii zic că rotația Pământului e mai rapidă ca oricând și că ziua s-a scurtat cu 0,5 secunde. Cine-i crede și, mai ales, cine-i poate verifica? Eu una, până nu văd, nu cred. Iar Pământul rotindu-se n-am șanse să-l observ nici când mi-oi vedea ceafa. În fine… Gurile rele spun că ziua s-a scurtat cu opt ore, nu doar cu juma’ de secundă. De vină, cică, ar fi rezonanța magnetică a planetei, care a crescut, din 1987 până în ’97, de la 7,83 Hz la 12 Hz. Cu cât vibrația se accelerează, cu atât timpul trece mai repede. Se spune că atunci când va ajunge la 13 Hz, ziua va avea zero ore, polii magnetici se vor inversa și, evident, va veni Apocalipsa, pe care o tot așteptăm de vreo zece ani încoace, dar iată că nu se mai arată.
Alți experți spun că trecerea prea rapidă a zilelor are legătură cu felul în care fiecare percepe anii pe care-i trăiește. Pentru un copil de zece ani, cinci ani reprezintă jumătate din viața lui. Pentru un om de optzeci și cinci de ani înseamnă o nimica toată, iar jumătate de viață e egală cu patruzeci de ani. Așa cum percepem perioada de la cinci la zece ani, o vom percepe și pe cea de la patruzeci la optzeci. Nu tot jumătate de viață trăim în ambele intervale?
În condițiile de față, ar cam trebui să începem să ne bucurăm de viață, că acum vin bătrânețile urâte și grele! Parcă deja mă iau durerile de oase, dar cred că am stat prea mult pe scaun. Nu m-am uitat deloc la ceas. Nu știu cât era nici când m-am așezat la birou, nici cât o fi acum. Doar să nu fi trecut vreo două-trei săptămâni, că, în ritmul ăsta, ar cam trebui să mă las de școală ca să pot scrie un articol pe lună!
Text: Dona Diaconescu
Foto: Andreea Negulescu
Grafică: Miruna Sommer
DTP: Vlaston Ioana