Ceea ce pot să zic, jurat fiind, că am urât întotdeauna cu un patos temeinic a fost informația rece și amorțită de care mira-m-aș ca vreun cititor să se atașeze cumva sau să găsească într-însa mai mult decât satisfacția că a aflat vreo noutate. Și totuși citesc știrile, bucăți de text serbede și seci la care singurele empatii sunt nimic mai mult decât primare: dacă e de rău, mă întristez, dacă e de bine, atunci mă bucur, dar, de cele mai multe ori, sunt la fel de indiferent ca o secretară. Cam așa cred că e fiecare român sau cel puțin așa era înainte să ne pricopsim cu Facebook, asta deși nu-mi place să generalizez. Acum, în cantități mari, informația asta, „obiectivă”, căci așa-i numită gazetărește, are efecte adverse multiple, mai ales plictiseala, lucru pe care l-am testat și răstestat în școala românească de-a lungul a, iete, aproape doișpe ani de zile… Dar, nu, spunând asta nu vreau să mă alătur nicidecum acelei minorități școlare care își sprijină văditul insucces intelectual pe spatele problemelor din învățământul românesc. Ce încerc, în schimb, să subliniez e faptul că adesea m-am aflat în situația de a mi se preda la materii ca istoria mai multe numere, ani adică, decât la matematică, fără să mi se explice sau să se dezbată măcar ce s-a întâmplat, când sau de ce.
Așadar, cam în toate articolele mele am vrut să dau mai departe istoria pe care o știu prin cuvintele mele lumești și smerite, nu prin date obositor de inutile și vreo exprimare savantă, demnă de frac și pantalon de mătase. Dar, mai important de atât, am încercat mereu, prin ceea ce scriu aici, la revistă, să vădesc un lucru cert, dar mult prea des trecut cu vederea, anume că istoria e, întâi de toate, o poveste, iar cum fiecare poveste are o povață, și articolele mele au avut întotdeauna înțeles: au vrut să indice, măcar subtil, vreo neregulă a societății, iar, în România, neregulile astea sunt multe, chiar și după 32 de ani. Ce e încă și mai rău e că nu prea le găsim rezolvări (sau, poate, nici nu vrem să le găsim). De pildă, fractura dintre și dinăuntrul generațiilor e o problemă profundă și evidentă, Mărul Discordiei fiind din ce în ce mai des vreo pricină cât se poate de neroadă ca gramajul optim de piper din supe. Ca urmare, având în vedere aerul de dezbinare și chiar de învrăjbire ce plutește azi nestingherit peste plaiurile patriei, m-am gândit să imaginez scenariul cel mai rău la care am putea ajunge, chiar de nu-l cred posibil, evocând trăsăturile unei societăți vecine rupte și zugrăvind, în linii mari, portretul Iugoslaviei muribunde…
Privind la propriile meleaguri, anii ’90 au fost nebuni: ceea ce fusese odată o țară cenușie, unită de frică și dispreț pentru un anume conducător și o anume cauză, devenise peste noapte un pământ exotic, colorat în toate nuanțele, dar în care prea puține mai erau lucrurile care să unească poporul (asta, evident, în afară de setea comună de libertate și de succesele naționalei de fotbal). Și totuși, avântul noului început era puternic, nebunia libertății nouăzeciste răsunând pe străzile murdare ale capitalei din guri de valutiști, ori bijnițari, claxoane de Dacii și cuvinte țigănești ale proaspăt emancipatei minorități, toate amintind, cumva, de sărăcia lucie de acasă…
Iugoslavia nu era foarte diferită de imaginea asta pe care, azi, vrând, nevrând, o socot curat românească. Și ei ieșiseră tot din comunism (cu amendamentul că al lor fusese mult mai puțin aspru decât al nostru), iar asta venea la pachet cu o seamă zdravănă de probleme: sărăcia, haosul politic și social și falimentul fostelor industrii. Deși, până acum, întru totul asemănătoare situației de la noi, din România anilor ’90 adică, starea generală a societății vecine iugoslave era marcată, întâi de toate, de puternice tensiuni ideologice, fiecare etnie văzând viitorul cu alți ochi. Asta se întâmpla și în România în oarece măsură (vezi apariția UDMR-ului în ’89), dar, spre neșansa vecinilor din Sud-Vest, la ei nu erau numai unguri și țigani, ci un întreg tacâm de minorități pentru care, în unele cazuri, deosebirile erau greu de făcut mai departe de identitatea religioasă, dar țin să fiu mai explicit de atât…
Cu toate că pentru a vădi și explica tot preambulul dezmembrării Iugoslaviei ar trebui să fac multe lămuriri istorice, mă văd silit de circumstanțele scrierii unui articol să mă limitez la esențial, căci, așa cum spuneam și în introducere, scopul meu nu e să înșir datele la care au căzut Vukovar, Zvornik sau Tuzla, ci să realizez simplist portretul societății în care năpastele astea s-au întâmplat. Acum, revenind la problematica pluritate socială de mai sus, în Iugoslavia nu exista o majoritate clară – nici etnică, nici confesională. În fapt, iugoslavii nu erau nici măcar un popor, ci un termen 1 voit să denumească o populație multietnică de felurite confesiuni, în mare, slavofonă și creștină. Cei mai mulți erau sârbo-croații – sârbii, croații, bosniacii și muntenegrenii de azi (depinzând de religia la care aderă) – și, răsfirați printre ei, o droaie de alte popoare: bulgari macedoneni, albanezi kosovari, sloveni, aromâni, țigani și așa mai departe. Sub Tito, părintele federației socialiste Iugoslavia, erou de război și unul din puținii lideri comuniști încă văzuți bine de public, atuul societății vecine se voia a fi unitatea, iar modul în care trebuia ea să se atingă nu prea conta, la fel ca în orice stat comunist până la urmă. În recensămintele iugoslave, dacă erai slav, erai musai iugoslav , iar vechile identități zonale: croat, sârb, bosniac etc. nu mai erau evocate decât prin numele celor șapte republici constituente, deloc autonome în ochii conducerii centralizate de la Belgrad. Așadar, cu diversele minorități suprimate de dictatura lui Tito, odată cu moartea lui, în ’80, ascensiunea naționalismului a fost urmarea limpede și lesne de prevăzut, iar beneficiarii fenomenului n-au întârziat să apară.
Sfârșitul dictaturii comuniste nu putea să nască decât aceeași puzderie de profitori și șmecheri ca și la noi, în România, cei mai de vază fiind chiar președinții de republici, moștenitori fideli ai regimului taman lepădat. Speculând corect nevoia de afirmare a identității național-regionale, liderii zonali din Iugoslavia au căutat și, în sfârșit, căpătat sprijinul electoratului prin atitudini naționaliste și, mai apoi, discursuri în care xenofobia, iredentismul și dușmănia pentru alții străluceau viguros. Cu asemenea politicieni, nu-i de mirare că violențele și ostilitatea dintre popoarele Iugoslaviei au crescut fulgerător și, de fapt, că țara apucat-o pe drumul cât se poate de greșit al războiului.
Acum, lăsând politica de-o parte și coborând nivelul discuției la omul de rând, pe străzile din Belgrad sau Zagreb, unde războiul s-a simțit oricum mult mai puțin decât în orașele Bosniei și, mai cu seamă, în Sarajevo, eroarea societății iugoslave era evidentă numai inspirând aerul în care dospeau regretul, nostalgia și, mai ales, disperarea, pesemne, mai cruntă ca-n zilele lui Hitler. Ca tânăr iugoslav, dacă-ți mai puteai spune așa, abandonul școlar și emigrația păreau singurele soluții plauzibile de a scăpa din haos, iar nesiguranța zilei de mâine te îndrepta adesea, nevoit, spre infracțiune și nelegiuiri, căpeteniile lumii interlope, mereu cu legături pe front, părând singurii oameni de succes dintr-o societate a neșansei evidente. Venind din familii cu tați, unchi, veri sau frați plecați la război, nu-i de mirare că mulți din copiii ăștia, sârbi, mai ales, au apucat drumul străzii, devenind dizelaši – haimanale adică.
Dizelaši sau, românizat, dizelașii și-au luat, în mod ciudat, numele de la blugii Diesel pe care, cu vajnice strădanii căutau să-i asorteze unor fâșuri colorate strident și unor pulovere de lână îndoielnică calitativ. Adesea bețivi notorii și dependenți de opioide, dizelașii își trăiau zilele pe la discoteci, stadioane și scări de bloc, ori parcuri publice, cumva, în cea mai balcanică manieră: spărgând semințe și ascultând manele (turbofolk adică, genul de muzică reprezentativ epocii și în care mesajele primordiale se refereau mai mereu la aceleași trei lucruri: femei, bani și binele țării). Privind la această definiție, sunt sigur că se poate deduce stadiul în care foștii dizelași se află acum: în cel mai bun caz, șoferi de TIR, iar, în cel mai rău, victime ale unei mâini – proprii sau străine. Deși, poate, osânditor în argumente, țin să cred că impactul generației de haimanale nouăzeciste se vede chiar și acum: din Serbia ne vin anual încărcături nonșalante de țigări fără timbru, droguri, arme și, în ultima vreme, și migranți, deci s-ar putea să am ceva temei în cele spuse…
Revenind la privirea de ansamblu însă, nimeni și nimic nu o ducea bine în Iugoslavia anilor ’90, nici măcar arta care de bine, de rău era reprezentată de tot soiul de inovatori: Bregović, Kusturica sau Dragojević, toți acuzați și blamați ulterior pentru presupuse simpatii pro-sârbe în pofida abuzurilor JNA (n.m. – Armata Sârbă). Carevasăzică, atunci când o societate moare, ultimul lucru rămas în viață, înainte de sfârșitul definitiv, e arta și, slavă Domnului, în România încă avem destulă cât să ne țină cât-de-cât uniți. Dar, poate, n-ar lipsi să-i vedem pe creatori mai prezenți pe plan artistic decât politic, căci, de la Beligan încoace îmi tot pun semne de întrebare care cu cine e, la fel cum făceau și iugoslavii…
P.S. – Nu am scris nici pe departe cât și cum mi-aș fi dorit despre Iugoslavia – n-aș fi avut loc, nu de alta – dar trag nădejde că, măcar într-o oarece măsură, am stârnit curiozitate, iar asta mi-e suficient.
1 – „iugo” – sud, sudic și „slav”, poporul-mamă
Text: Matei Dumitran
Grafică: Theodor Ștefan Dobrin
DTP: Andreea Găgeatu
