„Vai, fetița mea deja e mare! Face totul singură, și nu are decât 7 ani!”; „Îmi place mult de voi, copii, sunteți foarte liniștiți!”; „Cum, băiatul tău a luat 8? Al meu ia numai 10 curat, învață non- stop, și încă singur!”.
Complimente cu intenții bune, însă nu tocmai îmbucurătoare: adulților le-au plăcut dintotdeauna copiii „maturi”. Copii care învață bine, ascultă indiferent de ce le-ai zice, sunt tăcuți și ciudat de responsabili. Pe scurt, niște „mici adulți” lipsiți de haosul vesel al copilăriei, împovărați deja de grijile vieții de la vârste fragede. E adevărat că, pentru un părinte prea relaxat sau prea obosit ca să îi mai pese, astfel de odrasle sunt ideale. Nu e nevoie să aibă grijă de ei, să îi îndrume. De ce ar face-o, când ei par așa de independenți? Dar în ciuda aparențelor, astfel de copii nu au avut parte de cea mai frumoasă viață. Maturizarea este un proces extraordinar de lung și de complex, dar oare ce se întâmplă atunci când ani întregi de experiență sunt condensați în doar câteva luni de schimbare chinuită?
De multe ori, odată ce un copil dă semne de maturizare într-o anumită parte a existenței sale (când vine vorba de școală, de exemplu), mulți adulți iau aceasta ca pe un semn că este brusc pregătit să înfrunte toate problemele vieții. Totuși, este clar că acest lucru nu e adevărat: doar din cauză că cineva știe să își organizeze responsabil timpul nu înseamnă, de pildă, că este și matur din punct de vedere emoțional. Maturitatea acționează pe toate planurile: cel emoțional, fizic, moral, social și intelectual. A fi un adult înseamnă a ști să controlezi marea majoritate a acestor planuri, nu doar unul sau două. Este periculos să forțăm un copil să îmbrace o haină prea mare și prea grea pentru el, chiar dacă, la prima vedere, pare capabil să facă așa ceva.
Cea mai comună cauză a maturizării rapide este, bineînțeles, trauma din copilărie. Pornind de la abuzuri grave (verbale, fizice sau sexuale) și până la neglijență ori lipsă de responsabilitate din partea părinților, copiii care cresc în locuințe dezechilibrate ajung să se crească singuri. Acest fenomen își are bazele în biologie: stresul excesiv ne determină să ne dezvoltăm rapid pentru a reuși să supraviețuim. Creierul nostru, deși devine în teorie mai matur, rămâne inflexibil. Nu se mai poate adapta la nicio altă situație în afara acelora care se bazează exclusiv pe instinctul de a rămâne în viață. Totul devine robotic: viața este rezumată la un ciclu neîntrerupt de identificare a pericolului (abuzul)- evitare a pericolului (învățarea unor comportamente apreciate de părinte)- ignorare a tuturor emoțiilor negative provocate de acest abuz.
Este brutal, dar este singurul mod de a trăi pe care îl știu. Mulți astfel de oameni nu își pot folosi „abilitățile” învățate pentru a se dezvolta în continuare, căci lipsa lor de copilărie le-a dezechilibrat viața. Unii încearcă să găsească confort în droguri sau alcool, iar toți cad victime problemelor mentale grave. La finalul zilei, trauma nu ne face mai puternici, ci dimpotrivă: ne transformă în niște adulți care nu știu nimic altceva decât să se lupte cu încrâncenare împotriva lumii din jurul lor, incapabili să găsească un strop de pace sau fericire.
Totuși, ar fi greșit să spunem că numai astfel de circumstanțe extreme duc la formarea unor copii lipsiți de copilărie. De multe ori, părinții nu au intenții rele, însă fac anumite greșeli care, din păcate, afectează lent subconștientul celor mici. Una dintre cele mai des întâlnite este faptul că mulți copii sunt forțați să poarte un bagaj emoțional greu de mici. Fie că părinții se ceartă constant de față cu ei, că mama se plânge că nu îl mai suportă pe tată, că tatăl se plânge că mama este cicălitoare, astfel de situații, deși nu îl implică direct pe copil, îl afectează. Unii părinți își transferă frustrările și problemele propriilor copii, bazându-se pe ele când vine vorba de descărcare emoțională, nu pe un alt prieten adult, rudă sau poate chiar specialist. Nu e greu de înțeles de ce acești copii absorb toată negativitatea la care sunt expuși și o transformă inconștient în una din responsabilitățile lor. Ajung să creadă că trebuie să fie mereu puternici, pentru a reuși să-și sprijine părinții imaturi din punct de vedere emoțional. Creierul lor, însă, nu știe cum să proceseze astfel de situații (fiind încă nedezvoltat), drept pentru care încearcă să găsească o scurtătură către maturitate numai pentru a rezolva niște probleme care, în fond, sunt responsabilitatea adulților.
Efectele acestor „probleme de mâna a doua” nu sunt nici ele favorabile: viitorii adulți care se nasc din ele devin închiși în sine, considerând că trebuie să acorde întâietate nevoilor tuturor, numai celor personale nu. Empatia lor este direcționată către exterior, către orice altă persoană în afară de ei, fapt ce face rezolvarea problemelor psihologice și mai complicate. Apare, bineînțeles, și un sentiment de vină constantă: sunt reticenți să se exprime din cauza temerii că vor isca accidental un scandal, astfel încât nu reușesc să fie propria lor persoană, ci doar să se plieze pe nevoile altora cu orice preț. Personalitatea lor „puternică” din copilărie se prăbușește, dând la iveală adevărul: un suflet îngreunat inutil de abuzurile văzute în jurul său.
Oricum s-ar manifesta ea, maturizarea accelerată a copiilor va fi întotdeauna un obstacol în calea dezvoltării unei persoane, însă de multe ori, efectele ei negative sunt ignorate din cauza confortului. Un copil liniștit, independent și ascultător va fi întotdeauna mai convenabil decât un puști plin de viață, jucăuș și, uneori, obraznic (așa cum sunt, de altfel, cei mici). Niciun adult nu își dorește un copil dificil, dar poate că tocmai aceasta este problema: a crește un copil este un lucru greu de realizat și toată lumea știe asta. Așa că de ce încercăm să ne simplificăm viața? De ce încercăm să stoarcem orice strop de rebeliune și dorință din cei mici doar pentru ca noi să avem vieți comode? Confortul nostru se duce pe apa sâmbetei: copiii maturi devin întotdeauna adulți imaturi.
Text: Eliza Niculescu
Foto: Daria Grigoriu
Grafică: Theodor Ștefan Dobrin
DTP: Diana Dumitrescu