Text&Foto: Matei Dumitran
Grafică: Theodor-Ștefan Dobrin
DTP: Patricia Balaban
Se spune că Bucureștii au un aer deosebit de tainic, un aer ce vădește prea puțin din frumusețea unui oraș atât de mare, dar care, în ciuda sutelor de ani de istorie și de gunoi ars, se simte la fel ca odinioară. E ciudat că, pasămite, într-o astfel de urbe veșnic aglomerată de oameni grăbiți, unul dintre lucrurile care cântărește cel mai mult e ceva abstract și poetic ca particularitățile boarei de dimineață. Totuși, poate e doar în capul meu, dar îmi pare mereu ciudat că, gândindu-mă la vreo oarece istorie, în clipa următoare aerul capătă gustul trecutului. Așadar, cu toate că orașul în sine s-a schimbat temeinic de-a lungul veacurilor, multe dintre tainele sale încă dăinuie, încă se simt, cu toate că nu se văd, iar povestea de azi privește întocmai acest lucru: o lume uitată, Uranus – cartierul dispărut…
Privind de deasupra betoanelor, capitala pare adesea plată ca o tavă – asta până la primele gropi. În pofida aparenței însă, Bucureștii nu sunt liniari de la un capăt la altul, ci sunt, în mod natural, deluroși, cu toate că sălășluie în marea Câmpie Română, vestit de turtită. În fapt, se poate spune că Bucureștiul nostru se aseamănă chiar cu veșnica Romă, ambele ridicându-se răzleț pe coline (botezate neaoș „dealuri”). Indiferent de numele lor însă, importanța acestor dâmburi în povestea de azi e limpede din poză, străzile cartierului Uranus șerpuind pe vremuri pe povârnișuri, printre biserici și case vechi, cu toate că „povârniș” e o poreclă cam pretențioasă pentru urcușurile și coborâșurile din oraș, altminteri domoale.
Vremurile zbuciumate ale veacului al șaptesprezecelea găsesc un București crescând, înghițind rând pe rând vetrele de sat întemeiate prin preajma Curții Domnești, orașul de atunci identificându-se, în mare, cu Centrul Istoric de azi. Totuși, târgul Bucureștilor nu creștea uniform, înaintând grabnic spre Nord, dar ocolind pe cât putea ostrovul din fața cetății de scaun – ostrov ce avea să devină peste ani Piața Unirii. Pe vremea aceea însă, acea bucată de pământ înconjurată de ape era unul dintre cele mai joase puncte din București, deci și un loc în care Dâmbovița ieșită din albie zămislea negreșit nenorocire. Făcând o paranteză, e important să amintesc că astăzi nu avem (de obicei) inundații în București din pricina faptului că Dâmbovița a fost între timp canalizată, reducând cu mult riscul unei năvale a puhoaielor peste zonele dens populate din oraș. Înainte vreme însă, oamenii nu erau deprinși cu amenajarea râurilor, preferând, de frica apelor, să se statornicească pe locuri mai înalte.
În ciuda faptului că este unul dintre cele mai înalte puncte din capitală, Dealul Mitropoliei nu a găzduit vreo așezare de seamă înaintea ridicării lăcașului ce l-a denumit, iar asta din pricina faptului că până atunci acolo s-a aflat podgoria domnească, pământul domnului Țării Românești. La jumătatea veacului tulbure amintit mai sus, Mitropolia se mută de la Târgoviște, pe acest deal înalt al capitalei, cu voia și cu îngăduiala domnitorului valah Constantin Șerban. Ce legătură are asta cu cartierul cochet, bine orânduit, Uranus? Ei bine, în pofida puzderiei de nume, fețe și forme purtate de-a lungul vremii de această parte de București, cel mai de vază reper al său a fost dintotdeauna Mitropolia, în jurul căreia a și luat ființă cartierul, numindu-se la început „Țigănia Mitropoliei” și fiind o mahala. Totuși, în pofida numelui, aici nu locuia numai un popor anume, ci, la fel ca în toate mahalalele balcanice, și oamenii de aici erau tot amestecați, români, bulgari, greci și țigani închinându-se cu toții aceluiași Dumnezeu ortodox. În fapt, numele de „țigănie” privea mai mult înfățișarea așezării, una murdară și pestriță cu ulițe ciuruite, bordeie înghesuite și cu un iz greu de gunoaie ce stăruia.
Epoca fanariotă a însemnat pentru românii principatelor turcite un lung șir de umilințe și jigniri, dar, cu toate ponoasele trase, a adus și bine, cultura și arta de inspirație grecească înflorind. Orașele românești din Oltenia, Muntenia și Moldova ajung să semene cu Travnik sau Salonic mai mult decât cu Brașovul sau Clujul, iar limba română preia repede „papuci”, „sfori” și „ibrice”, în vreme ce domnitorii și preoții vorbesc mai mult grecește pe la soboruri și slujbe. În Bucureștii fanarioți răsar case noi în fiecare zi, orașul ajungând să se întindă de la Grădina Icoanei, până hăt la Codrii Cotrocenilor din care, azi, ne rămâne numai Parcul Romniceanu. Într-o asemenea urbe, veșnic crescândă, așezările vechi, înghițite între timp de oraș, devin cartiere îngrijite cu locatari cu stare, iar Uranus nu e lăsat nici el în urmă. Casele negustorimii bucureștene iau acum locul colibelor de altădată, în vreme ce noul drum spre Giurgiu trece drept pe la talpa Dealului Mitropoliei. În zilele Revoluției de la 1821, acest drum avea să fie des bătut de oamenii lui Tudor Vladimirescu care, printre altele, s-au „cotrocit” multă vreme prin codrii tâlharilor, poreclindu-i Cotroceni și, nu de puține ori, au apucat-o spre Oltenia, tăind prin Uranus, pe sub Dealul Spirii, printr-o zonă care le poartă azi numele: Panduri.
Deși ar fi multe de spus privind evenimentele istorice din Bucureștii veacului al XIX-lea, n-aș avea loc și timp să scriu despre fiecare în parte, astfel încât nu-mi rămâne decât să le trec în revistă cu o grabă gazetărească. Așadar, fie că e vorba de rezistența eroică a pompierilor de pe Dealul Spirii, fie că e vorba de momentul alegerii lui Cuza pe Dealul Mitropoliei, din Uranus s-au văzut multe, locuitorii săi fiind martori la întâmplările și schimbările din capitală, uneori trăind chiar în mijlocul lor, cartierul însuși schimbându-se temeinic.
Înspre sfârșitul secolului al XIX-lea, noul curent arhitectural franțuzesc era la mare căutare, lăsându-și amprentele inclusiv în Uranus, în același timp în care, tot aici, arhitecții români, inspirați de ecourile principiilor Art Nouveau, proiectau case în stil neoromânesc, după învățătura lui Ion Mincu. Totuși, în pofida amestecului, toate și-au găsit loc prin Uranus fără să deranjeze vizual, ci, dimpotrivă, îmbinându-se armonic. Tot pe atunci, căile și podurile (denumire veche a străzilor) cartierului Uranus s-au lărgit, apărând tramvaie trase de cai și multe birje, în vreme ce burghezia, predominantă în zonă, a început să deschidă prăvălii pe la fiecare parter de imobil. Apropo de burghezie, cu toate că se afla în coasta Mitropoliei și în capitala unui proaspăt regat creștin-ortodox și, pe alocuri, antisemit, cartierul Uranus a atras, prin vajnica sa activitate economică, o mulțime de evrei. Casele lor încă mai fac cu ochiul azi, cu toate că ei, evreii, au plecat cam toți din țară, lăsând în spate urme din ce în ce mai șterse ale comunității lor, pe vremuri, uriașe…
În prima jumătate a veacului trecut Uranus era deja inima Bucureștilor, fiind casa noii înființate Patriarhii Române sau a Camerei Deputaților și având multe alte obiective de seamă: Stadionul ONEF (mai târziu Stadionul Republicii), Spitalul Brâncovenesc sau numeroase mânăstiri vechi de când orașul. Așadar, prosperitatea zonei era vădită, dar asta n-a ajutat la nimic în vreme de război, bombele americane și, mai târziu, cele nemțești semănând haos și aici, la fel ca și în restul Bucureștilor. Uranus a suferit în Al Doiliea Război Mondial, iar, din această prăbușire arhitecturală și, de ce nu, și socială, nu avea să-și mai revină vreodată – cu atât mai mult privind la vremurile ce aveau să vină.
Comunismul adus de tancurile sovietice nu numai că era dușman declarat al burgheziei și al bisericii, amândouă foarte prezente în Uranus, ci a și susținut inclusiv distrugerea patrimoniului. Așadar, după naționalizarea caselor, regimul comunist a îndesat în imobilele din Uranus câte trei-patru familii, fiecare într-o cameră, urmând modelul kommunalkăi sovietice. Aceste familii aveau, de obicei, mulți copii, fiind fie țigani, fie oameni săraci de la țară, aduși să facă muncile de jos. În acest context, casele burgheze din Uranus au început să se degradeze repede, mai ales înăuntru, unde sălășluiau, în unele cazuri, mai bine de 20 de oameni. În plus, comuniștii au refuzat să consolideze multe dintre clădiri, șubrezite în timpul bombardamentelor, neținând cont că, poate, într-o zi o să pice, lucru care s-a și întâmplat…
Pe 4 martie 1977 România s-a zdruncinat și, odată cu ea, și capitala sa, București. În Uranus, pagubele au fost însemnate, dar, raportat la cartierele de blocuri, infime. Totuși, „din motive de siguranță”, Ceaușescu ordonă începerea demolării cartierului, pe locul acestuia fiind în plan de mai multă vreme realizarea Centrului Civic de azi: Casa Poporului, Academia Română, blocurile mărmurite și bulevardele largi cu fântâni. N-are rost să spun că toate acestea au fost ridicate până la urmă, dar, totuși, cu ce preț? Zeci de mii de oameni au fost strămutați și mii de clădiri vechi distruse, printre care spitale, școli și biserici. Ba mai mult, însăși Patriarhia ar fi fost amenințată de buldozere, salvată fiind, probabil, de legăturile strânse ale Patriarhului Iustin cu Nicolae Ceaușescu. Chiar și așa, Biserica Ortodoxă nu a putut face minuni, în pofida influenței sale, reușind, totuși, să mute din calea buldozerelor câteva edificii precum Mânăstirea Mihai-Vodă, una dintre cele mai vechi clădiri din capitală.
Revoluția nu a făcut nici ea minuni, ci, mai degrabă, a vădit drame. Ce a rămas din cartierul Uranus-Antim-Izvor e dătător de tristețe, casele vechi fiind cojite și părăginite, degradându-se pe zi ce trece, fără să pese cuiva – cu atât mai puțin locatarilor. Pe balcoanele pe care odată se citea bunăstarea, azi atârnă prosoape și chiloți, iar, la parterele de case unde se vindeau odinioară podoabe, azi se umflă cauciucuri. Jalnic…
În sfârșit, așa arată, cumva, și imaginea de ansamblu a României postcomuniste: un loc al deznădejdii, al prăbușirii și al nostalgiei privind ziua de ieri, povestea cartierului Uranus întărind numai adevărul unei decăderi năpraznice…
P.S. – Țin să mai spun, lungindu-mă la vorbă, că, la câteva zile după isprăvirea articolului, am dat peste mărturia unei lele. Anul era 1993, iar ea trăia într-o colibă pe maidanul pe care azi e Parcul Izvor, iar, întrebată fiind cum a ajuns așa, face aluzie la dărâmarea cartierului Uranus, zicând răstit: „Le lașe cherà vi le avlinà, le lovè – canci, s-a dus toate!”. Numai de-aș fi putut să rezum și eu o poveste atât de lungă într-o astfel de frază…
