Text: Echim Irina
Grafică: Chiriță Maria Alexia
Foto: Ciupercă Diana
DTP: Motoc Daria
Fiecare grupare umană are un sistem de credințe care se stabilește cu ajutorul valorilor religioase. Aceste convingeri influențează punctul de vedere politic al unui individ. Astfel, noi evaluăm politicienii, legile și reformele, folosind principii religioase, fie acestea ortodoxe, catolice, ateiste sau de alt tip.
România este un stat laic, ceea ce înseamnă că țara noastră nu are o religie de stat, pretinzând că își tratează cetățenii în mod egal, indiferent de credința acestora. Dacă ar fi să privim latura legislativă a problemei, Art. 29 din Constituția României prevede că libertatea gândirii și libertatea credinței religioase nu pot fi îngrădite și trebuie tratate cu respect și toleranță. Pe de altă parte, același articol din cadrul Constituției susține libertatea cultelor religioase, acestea organizându-se conform statutelor proprii și ale legii. De asemenea, alineatul 5 din Art. 29 afirmă: „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.”
Dacă transpunem fraza de mai sus din limbaj legislativ în limbaj colocvial putem deduce că deși religiile din România se bucură de autonomie, atunci când vine vorba de acțiuni caritabile, acestea sunt susținute de stat. Însă este oarecum naiv să vorbim despre „culte religioase” când Biserica Ortodoxă Română apare în discuție, ținând cont de faptul că un recensământ făcut în 2011 afirmă că 81% din populație este de credință ortodoxă. Iar acum vine întrebarea: în ce măsură Biserica Ortodoxă Română este colaborator al statului indiferent de fundamentul său ideologic?
Este important de menționat faptul că, indiferent de influența pozitivă sau negativă a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta este reprezentantul religios a peste trei sferturi din populație. BOR, asemenea multor altor instituții creștine conformiste, susține familia tradițională cât și ideea că religia ortodoxă face parte din identitatea colectivă națională. Când vine vorba de comparația drepturilor omului cu alte țări europene (de exemplu căsătoria între doi oameni de același gen), unele dintre principiile instituției pot fi interpretate ca fiind non-progresiste.
Deși este complet valid ca oamenii să-și trăiască viața bazat pe principii religioase personale și să își exprime opinia prin vot, trebuie să existe o separare clară dintre idealurile bisericești și alegerile democratice. Ca să dau un exemplu concret: X este o persoană religioasă, care merge la biserică des și își bazează deciziile pe principiul său religios, iar Y nu are concreție bisericească. Ar fi corect ca X să decidă abilitatea lui Y de a avea acces la propriile sale dorințe conform unui ideal religios? Dar ca Y să dicteze drepturile și privilegiile lui X bazat pe o ideologie ateistă?
Pentru ca un stat să fie considerat laic și democratic, este esențial ca răspunsul să fie „NU” la ambele întrebări, atât legislativ, dar mai ales practic.
Separarea Bisericii de politică nu o face pe aceasta vulnerabilă. Adevărata putere a religiei constă în credința în veridicitatea ei și nu în patronizarea statului. Este evident faptul că în perioada modernă există o dezvoltare rapidă când vine vorba de idealuri morale și drepturi umane, iar Biserica refuză să accepte aceste schimbări sau să le interpreteze în termeni religioși. Astfel, cea mai bună modalitate de a prezerva libertatea religioasă cât și democrația statului este să separăm Biserica de politică.
