Text: Mara Moldoveanu
Grafică: Lavinia Dumitru
Foto: Bianca Tanase
DTP: Gherghina Diana
Ce s-ar întâmpla dacă ai recunoaște către prietenul tău cel mai bun că nu poți înțelege sau simți la propriu ceva pentru unele dintre problemele pe care le are? Sau dacă, la un interviu pentru voluntariat, ai avea un episod neobișnuit de sinceritate și ai spune că nu empatizezi deloc cu problemele oamenilor pe care ar trebui să îi ajuți (dar vrei totuși să o faci). Probabil că oricine ar fi de acord că acestea nu sunt cele mai sigure abordări în situațiile date. Dar de ce? Este empatia cu adevărat necesară dacă, la final, tot iți dorești să îi ajuți pe cei din jur? Chiar avem nevoie să pretindem mereu că empatizăm cu ceilalți?
În ultimul timp, a fi empatic este un punct obligatoriu de bifat în personalitatea ta. Cu siguranță nu vei fi privit bine dacă nu arăți sensibilitate pentru problemele (sau reușitele) celor din jurul tău. Asta se întâmplă pentru că empatia poate fi o motivație foarte bună pentru a ajuta, deci a fost adoptată ca obligație în ,,schița unei persoane bune”. Iar din dorința de a gândi și de a acționa mereu în conformitate cu ,,idealul”, cei care vor să îndeplinească criteriile își vor scoate în evidență și capacitatea de a empatiza.
Toată lumea (cu excepția persoanelor care suferă de unele afecțiuni psihice) are capacitatea de a empatiza, mai mult sau mai puțin. Practic, toți avem abilitatea de a ne pune în locul altcuiva pentru a-l înțelege. Această capacitate începe să se formeze de la vârste mici, dar rămâne diferită pentru fiecare dintre noi, fiind influențată de fondul ereditar, de personalitate și de câtă încredere și iubire există în relația părinte-copil. Empatia se împarte în trei categorii, în funcție de cât de emoțională sau rațională e conectarea cu cealaltă persoană. De aceea, unii pot doar să înțeleagă cum probabil se simt ceilalți în anumite situații, în timp ce alții reușesc să se conecteze natural cu foarte mulți oameni din jurul lor. Dacă te imaginezi în situația prietenului tău și conștientizezi că acesta se simte trist sau anxios, dar rămâi la distanță sau dacă ajungi să îi împărtășești sentimentele, simțind la rândul tău aceleași emoții. Totuși, empatia poate fi “antrenată”. Conversând cu persoane pe care nu le cunoaștem bine, urmărind oameni din medii (religioase, entice, politice etc) diferite, vizitând locuri noi și explorându-ne prejudecățile, avem șanse să ne dezvoltăm capacitatea de a empatiza. Dar cât de importantă este empatia atunci când vrem să ajutăm?
Evident, a înțelege și a te simți trist pentru problemele altcuiva constituie o motivație pentru a-l ajuta mai departe. Oricine are, însă, capacitatea de a înțelege conceptul de problemă, că celălalt pur și simplu trece printr-o dificultate. Deși nu putem fi mereu implicați emoțional în situațiile celor din jur, faptul că mesajul lor transmite existența unei probleme ne anunță că ajutorul nostru este bine venit. Desigur, empatia puternică și dorința de a ajuta ce îi urmează sunt o imagine mult mai frumoasă și constituie uneori și un suport emoțional mai bun pentru celălalt. În realitate, mulți dintre noi ne-am simțit măcar o dată dezinteresați în astfel de situații, dar asta nu ne-a oprit din a ne ajuta prietenii sau familia și din a le respecta problemele.
Totuși, oamenii continuă să încerce să pară cât mai “corecți” în felul în care se simt și gândesc, inclusiv simulând empatia atunci când ea nu este acolo. Senzația că devii un om mai puțin valoros atunci când nu te încadrezi în standardele de gândire și emoții persistă și poate deveni uneori obositoare. Empatia adevărată devine mai puțin importantă și superficială, întrucât toți par să se înece în ea.
Ca oricare alt trend care încearcă să aducă pe toată lumea pe aceeași traiectorie de emoții, empatia a devenit aproape o obligație. Cred că este important să ne amintim că ceea ce contează la final este să fim un suport pentru cei din jurul nostru, acest lucru fiind posibil chiar dacă nu putem înțelege și empatiza de fiecare dată cu problemele lor.