Text: Silviu Craiovean
Grafică: Maria Lucia Rizoiu
DTP: Ioana Vlaston
Mitul antic grecesc al lebedei în agonie s-a propagat, poate, drept unul dintre cele mai importante motive ale artei europene din toate timpurile. Fiind un veritabil pilon al ipotezei că subconștientul uman depășește orice barieră a științei, această simplă poveste avea să fie verificată, milenii mai târziu, de o bază psihologică. Ce-i drept, încă de la începuturile sale în cetățile grecești, legenda a dus la numeroase dezbateri între teoreticienii vremii. Faptul că lebăda, mută în parcursul existenței sale, poate produce o veritabilă simfonie în ultimele momente înainte de moarte a frânt discuția în două puncte de focalizare: cel științific și cel abstract. Nu se poate ignora, de asemenea, că această problemă a fost influențată de aspectul mistic – lebăda era văzută drept închinată lui Apollo, zeul muzicii și al poeziei. Aspectul că aceasta, în contrast cu celelalte păsări, demonstra o inabilitate totală de a își îndeplini așa-zisa funcție artistică a dus la compensarea absenței prin compunerea unei legende, susținută concomitent de reprezentări teatrale (de Aesop și Platon), dar și de lucrări științifice (de Aristotel).
Totuși, n-a durat mult până când metoda observației să dea roade, iar legenda își pierde orice validitate biologică în anul 77, odată cu apariția lucrării Naturalis Historia a unui cercetător român. Poate că limitele existenței fiziologice ale fiecărei specii sunt mai ușor de infirmat, însă validitatea metaforică a mitului a continuat să fie menținută în secolele următoare. În special în operele lui William Shakespeare, cum ar fi Othello sau Neguțătorul din Veneția, lebăda este în continuare conturată drept un simbol al tragediei, al dramei, al profeției unui sfârșit.
Divagând de la exemplele punctuale ale aplicabilității simbolului în lucrări artistice, se pare că mitul lebedei muribunde ar fi putut avea un impact ascuns asupra mentalității colective. Construcția de “swan song” a început a fi folosită idiomatic în secolul al XIX-lea, ca descriptor al unei ultime performanțe din viața unui individ. Revenind la caracterul creativ al acestei teme, o anomalie psihologică ce se poate observa când privim în retrospectivă ansamblul muncii unui artist este că, adesea, opera de final are un mai mare succes decât celelalte. Din acest aspect răsar două explicații: una colectiv afectivă și una analitică. În primul rând, nu se poate ignora impactul morții asupra psihicului mediului înconjurător unui om, astfel succesul ultimei piese se poate datora, în mare parte ruperii monotoniei afectivității de grup. Cum opera artistului ajunge să capete o unicitate de stil în timp, se face simțit efectul repetitivității, așadar un eveniment dramatic, asemenea morții creatorului, poate finaliza acest lanț în percepția audienței. Contracarând acest argument, studiile psihologice din secolul trecut care, analizând creații ale 172 de compozitori clasici, ajung la concluzia că, într-adevăr, ultima lucrare prezintă, în acest caz, o diversitate în tonalitățile și metodele folosite, contrastând cu cea mai mare parte a muncii existente.
Dacă ar fi să considerăm a doua teorie ca fiind validă, o parte a motivului încă rămâne inexplicabilă. Cum propăvăduiește omul că tocmai acea piesă din ansamblul muncii sale va rămâne să fie ultima? Aici se revine la mitul antic grecesc ce părea că a fost elucidat, la acea sclipire ce precedă o tragedie, la rezumarea omului în ceea ce lasă în lumea vie înainte să dispară.
