Text: Matei Dumitran
DTP: Diana Gherghina
Răscolind știrile dimineții acum câteva zile, nu aveam cum să nu bag de seamă că românii i-au întrecut pe nemți în topul celor mai mari băutori de bere din lume. O adevărată biruință: locul trei! Suntem țara în care poliția sare gardul atunci când poarta e deschisă, deci ar fi păcat să las de izbeliște asemenea noutăți fără a le tâlcui și a le înțelege temeiul. Așadar, veștii acesteia cred că i-am dat de cap, culmea, încă de pe vremea Marii Relaxări din primăvară, când, întors la liceu, m-a lovit din plin priveliștea paraginii ce domnește în vechea perlă bucureșteană, Cișmigiul. Cu caldarâmul găurit și aerul reavăn de gunoi ce plutește mai mereu ca un abur peste parc, eram obișnuit, recunosc, dar, după un an și mai bine de pandemie, grămezile de peturi de bere și sticle de vin erau, într-adevăr, ceva ce nu mai văzusem de mult. Totuși, în pofida pecetei lor de drojdieri, nu am aruncat vina doar către șahiști, ci țin să cred și acum că fenomenul a fost, în mare, o urmare a relaxărilor: tot românul avea nevoie să bea și să petreacă, după atâta amar de vreme, chiar dacă asta, în mod trist, avea loc în parcuri. În alte cuvinte, mi se pare că, odată eliberați din măști și din case, a dospit cu iuțeală printre noi nevoia de distracție, datorată inclusiv amintirii dulci a nopților din București.
Astfel, îmi amintesc și că, în tot timpul în care am fost siliți a sta în case mai mult decât la aer curat, mă gândeam adesea la scenariile vesele ale unui chef și la cum o să fie după pandemie. Totuși, în lâncezeala mea pricinuită de un plictis ocărâtor am găsit mai grăitor trecutul decât viitorul, astfel încât m-am străduit a-mi închipui cum petreceau generațiile de dinaintea noastră și dacă se distrau sau nu mai bine decât noi. Așadar, am luat la mână tot ce am găsit, începând cu petrecerile și balurile interbelice, continuând cu localurile comuniste și isprăvind cu mondenele cluburi de azi, iar acum, în sfârșit, am să le pun cap la cap, povestind, într-o altă scurtă cronică, bogata istorie a vieții de noapte bucureștene cu toate aspectele sale mai sus amintite.
La fel cum îmi amintesc să fii spus și în articolul despre șaorma, una dintre întâile istorisiri de noapte din București e aventura celor trei crai ai lui Mateiu Caragiale. Încă de pe atunci trăsăturile desfrânătoare ale capitalei erau lesne de văzut, iar caracterul neobișnuit al lumii ei era la fel de izbitor ca o sută de ani mai târziu. Așadar, craii de Curtea-Veche băteau orașul din birt, în birt, încercând să găsească însemnătate în râpa vieții fiecăruia, lumea haotică a Bucureștilor alinându-le pe rând toate necazurile: banii, dragostea sau dorul de ducă. Tractirele și ospătăriile centrului și mahalalelor grănicere însuflețeau aerul fiecărei seri, atât prin cântecul și veselia lăutarilor, cât și prin bârfa petrecăreților, pricinuită de paharele cu rachiu. Acum însă, românii țin să-și închipuie același interbelic ca fiind o vreme a balurilor și sălilor de gală, a cinematografelor și teatrelor pline și, cu siguranță, a eticii burgheze. Într- adevăr, distracțiile acestea culte existau, dar erau, în mare, obiceiul înstăriților, mai ales după criza din 29’. Divertismentul accesibil tuturor, însă, era băutura, iar oamenii vremii nu întârziau la apelul cârciumilor sărăcăcioase de colț. Pesemne, cea mai bună înfățișare a contrastului acesta de dinaintea comuniștilor îi aparține lui Eugen Barbu în cartea și, mai apoi, în filmul „Facerea Lumii”.
Începuturile Republicii Populare aveau să aducă peste România cel mai crud vrăjmaș al afacerilor și delelor: naționalizarea. În acest fel, într-o țară împânzită peste noapte de colectivizare, sovhozuri și cuvintele acre ale Anei Pauker, veșnicul pomenit „Moarte chiaburilor!” avea să însemne și sfârșitul vieții de noapte așa cum fusese ea închipuită până atunci. Pe rând, bogații vechii societăți au fost azvârliți afară de la baluri și din conace și stivuiți înăuntrul prăvăliilor, laolaltă cu pleava bețivană. Dreptatea fusese înfăptuită: abuzații stăteau la aceeași masă cu stăpânii, iar în mijlocul acestei răzbunări ideologice zăcea curmată viața de noapte a Bucureștilor.
Epoca lui Ceaușescu găsește divertismentul nocturn în nesiguranță, acesta dăinuind, totuși, în mahalale, pe la bordelurile Crucii de Piatră și Chitilei și pe la casele de nuntași și hoți de tot soiul. Fiind la început foarte pornit înspre reformarea țării, proaspătul președinte avea să dezvolte turismul românesc în anii 70’ construind cluburi, localuri și hoteluri exclusiviste dedicate străinilor și păturii de vârf a statului comunist. Cu toate că grosul restaurantelor „de lux” nu primeau mușterii dacă aceștia nu erau nomenclaturiști, cu puțină îndrăzneală ospătarii câtorva astfel de localuri puteau fi îmbunați sau „păcăliți”, mai ales la hotelul partidului din strada Emanoil Bacaloglu și la „Perla”. Totuși, șmecheria nu mergea peste tot, iar, dacă mergea, tot trebuia să ai grijă ce spui, restaurantele fiind ticsite cu agenți ai Securității. În mare, așa arăta lumea Bucureștilor pentru un petrecăreț al anilor 70’-80’: te puteai bucura de o masă la Caru’ cu Bere sau Capșa, dar „viața de noapte” adevărată nu era decât pentru lăutari, hoți și nomenclaturiști.
Așadar, localurile cu program nocturn (unde aveau loc seri de balet și muzică live) erau, prin definiție, locurile în care sălășluiau barosanii, foarte puțini mireni călcându-le pragul. Dintre acestea, cel mai tare era Barul Melody, cu dansatoare, „fete ușoare”, scandaluri, rock și tărie vestică. Barul Melody era un reper al vieții de noapte și avea să nască numeroase legende ale străzii, multe dintre personajele suspicioase ale lumii interlope învârtindu-se pe aici, în același loc în care se lăfăiau Valentin Ceaușescu și Zoia. Demult închis și dărăpănat, aici roiau odinioară gașca lui Serghei Mizil și Mădălin Voicu, Giovani Becali sau lotul Stelei, falnica campioană a Europei. Multe cluburi de după revoluție aveau să urmeze modelul Barului Melody, cel mai important fiind Sexy Club despre care am mai scris. Reamintind însă, Sexy Club a fost primul mare club bucureștean de după revoluție, un loc în care venea oricine de la Florin Călinescu și până la Irinel Columbeanu sau Miron Cozma. La fel ca și Melody, Sexy Club a adus inovație în România anilor 90’, înapoiată moravurilor Vestului: prostituție mascată drept striptease, picolițe alese după „trecerea la public” și show-ul porno live care a pricinuit închiderea clubului și arestarea lui Constantin Constantin, patronul. Sună nebun, dar, înainte de Nuba și Silver, viața de noapte din București părea să fie mult mai colorată….
Libertatea adusă de capitalism a clădit o lume nocturnă vioaie în care Centrul Vechi, o dărăpănătură înainte de 89’, a renăscut, iar cluburile de noapte au împânzit Bucureștii de la lacurile din Nord și până la hanurile și dughenele cu manele din Sud. Totuși, lumea divertismentului nocturn a fost aciuată mai mereu oamenilor suspecți. Bamboo, de exemplu, a fost vreme de mulți ani cel mai popular club din București, dar și cel mai controversat din pricina patronului său, Joshua Castellano, „regele nightlife-ului”. Cluburile de fițe ca Bamboo domină piața în ziua de azi, dar, la fel ca în comunism, există și o altă realitate a vieții de noapte din București: hanurile cu manele și lăutărie, aventurile prin Sudul sălbatic și șezătoarea la Berăria H sau la Comics Club. Pe de altă parte, dacă ar fi să vorbesc și despre prostituție, mi-ar mai trebui încă o mie de cuvinte la un articol și așa baban. Pe scurt: se știe că există, se știe că se practică și se știe că se plătește…
În sfârșit, despre prezentul și viitorul vieții de noapte bucureștene nu pot zice mai multe decât știrile: atârnă în talerele balanței pandemice pentru cei nevaccinați, lucru care, la fel ca prețul testelor, ar trebui să fie mai înfricoșător decât mizilicul unei înțepături de ac. Chiar și așa, românul are chef de chef, vorba aia, iar ispita Bucureștilor nu face decât să-l sporească. Așadar, mă înclin și spor la bâțâială…
