Text: Eliza Niculescu
Foto: Alexia Chiriță
Grafică: Larisa Sîrbu
DTP: Andreea Găgeatu
Se spune des că primul pas spre rezolvarea unei probleme este să realizezi că ai una și să o accepți. După, soluția îți va veni de la sine– nimic mai simplu! Ce nu auzi prea des este următorul lucru: de ce suntem uneori incapabili să găsim rezolvări la dilemele noastre chiar dacă suntem perfect conștienți de cauzele lor? Primul pas este, cum s-ar spune, gata: conștiința de sine și-a făcut treaba punându-ne problema în față, iar noi trebuie doar să găsim rezolvarea, care pare însă că se ascunde incredibil de bine de ochii noștri.
E posibil să fi observat de multe ori cum unii oameni pur și simplu fug de problemele lor în loc să le confrunte. Mai rar însă întâlnești oameni care văd adevărul față-n față și… nu știu ce să facă cu el. E rău să nu fi conștient de problemele tale, însă este și mai rău să fii, dar să nu le poți rezolva. Deși mintea îți este plină de cauze, efecte și manifestări ale tuturor evenimentelor negative din viața ta, pur și simplu nu reușești să faci ceva cu toată „auto- terapia” pe care ți-o faci o dată pe lună. Te mândrești puțin cu faptul că ești conștient de tot ce se întâmplă în jurul tău, dar mai departe, nimic. Soluții nu găsești niciodată. Dar de ce?
Uneori, problema este chiar modul în care îți abordezi necazurile. Nu poți îmbunătăți o situație folosind aceleași metode prin care ai stricat-o– până și Einstein a simțit nevoia să precizeze asta. E nevoie de o perspectivă nouă. Nu, nu neapărat una obiectivă, ci doar nouă. A-ți schimba atitudinea în fața vieții nu e lucru ușor, ci este un proiect dezvoltat în timp, cizelat de-a lungul a multor ani. Totuși, merită încercată o mică schimbare: privește problema din alt unghi și vezi ce iese. Holbează-te la ea până ți se aprind scânteile în cap. Sau, dacă nimic nu merge, schimbă iar unghiul. Ajustează până găsești varianta cea mai favorabilă pentru tine. Va dura ceva, dar n-ai ce face. Măcar știi că în câteva luni e gata. După, mai rămâi cu doar 99 de alte dileme…
Alteori, se pare că problema este propriul nostru creier. Explicația este una cât de cât simplă: în sistemul nostru nervos există niște zone care sunt responsabile pentru conștința noastră de sine, fiind astfel instrumentele cu ajutorul cărora ne dăm mai mult sau mai puțin seama de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Toate aceste zone sunt interconectate, creând un soi de rețea de identificare a problemelor de viață. Teoretic, acest sistem este foarte util când funcționează corect. Necazul apare atunci când această rețea neurologică face exces de zel, umplându-ne capul cu fel și fel de tragedii și idei negative.
Suprasolicitarea minții noastre cu absolut toate problemele irelevante sau chiar imaginare din jurul nostru duce, evident, la oboseală psihică. Credem că viața noastră este plină de negativitate la tot pasul, că noi nu suntem de ajuns, că nu ne descurcăm la nimic, că suntem inutili și așa mai departe. Gândurile negative curg neîntrerupt, iar noi uităm să le oprim, lăsând ideea că suntem permanent înconjurați de probleme să ne înece în amar. Introspecțiile noastre devin din ce în ce mai stricte, criticând absolut orice amănunt care nu ne convine, fapt ce ne determină mai apoi să fim și mai stricți cu noi înșine și să ajungem să ne privim într-o lumină exagerat de negativă.
Fabricațiile creierului devin noua noastră realitate și, bineînțeles, simțim că nu mai putem scăpa de iluziile pe care tot noi le-am creat. Rămânem cu ideea că este mai bine să fim conștienți de toate nimicurile din jurul nostru decât să nu le băgăm în seamă, așa că ne obosim mintea gândindu-ne obsesiv la cel mai mic detaliu. În final, nu reușim să rezolvăm nimic: ni se pare că, indiferent ce am face, problemele răsar din plin, așa că încetăm să mai încercăm să trecem peste ele. Rămânem blocați în iluzia noastră că niciun lucru din viața noastră nu merge bine, și așa ca renunțăm, deși acesta este poate ultimul lucru pe care ar trebui să îl facem.
Nu va fi niciodată ușor să ne separăm grijile irelevante de cele cu adevărat importante: cele mărunte vor părea întotdeauna niște monstruozități de care nici măcar nu ne putem atinge, deși realitatea nu stă chiar așa. Doar din cauză că noi credem că suntem conștienți de problemele noastre (și ne mai și mândrim cu asta!) nu înseamnă mereu că vom fi cu un pas înaintea celorlalți, ci dimpotrivă. Abundența conștinței de sine are urmări mai grave decât ne așteptăm, căci ne sufocă în cel mai lent și dureros mod posibil. Se pare că uneori, ignoranța chiar este fericire. Mai ales în momentele în care credem că nu avem nevoie de ea.
