Fotograf: Natalia Caracaș
Tehnoredactor: Diana Dumitrescu
Urmând drumul scurt al istoriei graffiti-ului se ajunge mereu la un zid, întrucât chiar ăsta e obiectul muncii, și nu pentru că nu s-ar găsi răspunsuri la întrebările celor contrariați. În fine, ca să vezi graffiti-ul ca pe o artă trebuie să înțelegi că e o diferență mare între tag-ul lui MSERO și „privește cerul…” scris pe perete.
Arta se împarte și se desparte în multe tagme (totalitatea elementelor care aparțin aceleiași categorii profesionale sau sociale), aidoma societății din care creatorii săi fac parte. Oglindind întocmai realitatea lumii dimprejur, și în artă există verigi controversate, privite cu ochi nu neapărat dulci de către fruntașii breslei. Ca atare, dacă acum câteva luni vorbeam de aerul răzleț din preajma manelelor și de pricina ce învăluie întregul gen muzical în kitsch, țin în următoarele cuvinte să dezmint și descopăr istoria și scopul altor două bucăți de artă: tatuajele și graffiti-ul. Totuși, în același chip în care nu se amestecă apa cu uleiul, nu pot îngrămădi nici povestea a două arte estetice diferite în același trup scris. Astfel, din câte spune și titlul, acest articol descoperă povestea graffiti-ului în România postcomunistă, pe când următorul va descoase jilavul obicei al tatuajului, prost înțeles de români.
De fiecare dată când izbutesc să deslușesc scrisul încâlcit de pe coloanele de la metrou mă lovește un val de încântare, dar și o supărare că a fost folosit un spațiu public pentru a lăsa în spate un cont de Facebook sau un număr de telefon al unei escorte ieftine. Se întâmplă totuși ca tocmai în felul ăsta să fi început graffiti-ul: cu mâzgălituri urâte și scrijelituri șterse, date la repezeală. Totuși, pe când în America de la sfârșitului anilor ’60 „Cornbread” își lăsa urmele pe zidurile Philadelphiei, în Europa fenomenul era încă destul de rar, mai ales în statele socialiste din Est. Cu toate astea, arta stradală a împânzit repede și Europa odată ce graffiti-ul a început să fie folosit și în scop politico-social, întâi de hipioți în America, iar apoi de către felurite grupări europene – de la cetățenii italieni sătui de jocurile mafiei până la nemții ce voiau o singură țară, nedespărțită de ziduri fizice sau ideologice.
Ce are asta de-a face cu România? Nu multe, în afară de faptul că această formă bătrânească de graffiti a pătruns și la noi prin anii ’80, mijlocită de tinerii vremurilor acelora întunecate. Culmea, această generație de „decreței” și viitori abuzați ai mineriadelor a născut fenomenul pe care mulți dintre ei îl înjosesc acum și îl denumesc vandalism. Revenind însă în anii ’80, în timp ce norodul trebuia să facă față rațiilor, cozilor și microfoanelor, comuniștii se străduiau, la rândul lor, să stăvilească și să îmblânzească un val de delicvenți extaziați pe Pepsi, Kent și The Beatles, ce aveau să ne fie 20 de ani mai târziu părinți. „Generația speranței”, cum avea să fie numită, a jignit comunismul și casta-i muncitoare așa cum numai un copil ar fi putut – ignorând și călcând în picioare munca „poporului harnic”, numai ca apoi să-i plângă amintirea sub capitalism.
Așadar, în Epoca de Aur, puștii și ștrengarii de liceu găseau ca fiind șmecher să scrii manifeste anticomuniste, antisovietice și anti-Ceaușescu pe pereții blocului fără a se gândi la urmări. Lucruri neasumate, la fel ca în ziua de azi, numai că atunci nu-ți răspundea nimeni doar cu un „Rușine, Dinu Patriciu!”, ci cu niște amenințări fioroase și cu un dosar stufos la Securitate ce-i privea pe toți locatarii blocului și vecinătății acestuia. Cât despre manifestul scris pe bloc, mâzgălitura dispărea, de obicei, destul de repede sub lavabilul spoit de oamenii muncii. Totuși, unele supraviețuiau prin colțurile și lăuntrele puțin vizitate de oameni, în același chip în care astăzi, în clădirile părăsite, dăinuie sub acoperământul pustietății și al duhorii sute de mâzgălituri nedeslușite și tag-uri desenate de grafferi mai puțin meseriași.
Față de subiectele pe care le-am acoperit până acum, pentru graffiti-ul românesc vajnic nu a fost neapărat faptul revoluției de la sfârșit de ’89, ci mai degrabă starea și aerul pe care l-a dat oamenilor. Într-un loc scufundat în tăvălug, așa cum era România anilor ’90, emanciparea aparentă venită după o râvnă aprigă de libertate i-a îndârjit pe unii să creadă că legea poate fi tocmită pe loc și încălcată chiar dacă prevede lucruri de bun simț. Este și cazul graffiti-ului, întrucât aerul de fire slobodă lăsat în urmă de revoluție a fost prilejul ca Bucureștii să se umple la tot pasul de desene și mâzgălituri stradale. De data aceasta însă, graffiti-ul nu mai era doar o cale de a arăta dușmănia pentru conducere, ci mai degrabă o încercare de a copia întocmai caracteristicile pe care același fenomen le căpătase în Vest. Așadar, graffiti-ul a luat amploare, iar în doar câțiva ani trecuți de la revoluție, pereții și zidurile din București nu numai că aveau să vorbească, ci aveau să geamă din pricina graffiti-ului și a glasurilor a sute de noi „artiști” șoptind ușor din droaia de urme lăsate de markere și șpreiuri.
Chiar dacă până acum am tot vorbit de pereți și ziduri, am lipsit povestea de un amănunt tare trebuincios – relația graffiti-ului românesc cu clădirile în care sălășluiește și, în special, cu cele construite de comuniști, întrucât ăsta e și sâmburele marii diferențe dintre evoluția locală și cea globală a fenomenului. În acest sens, graffiti-ul românesc se aseamănă leit cu graffiti-ul din restul fostelor țări socialiste, desenele găsindu-și locul mai ales pe sutele de clădiri și structuri lăsate în urmă de comuniști și pustiite de urmașii lor. Așadar, în veșnicii București, arta din spatele graffiti-ului e într-o strânsă legătură cu povestea dizgrațioasă ce au ajuns construcțiile și șantierele începute de moșii noștri și terminate niciodată sau, în limbaj politic, „neterminate încă” – de parcă le mai isprăvește cineva… Ce încerc să zic e faptul că, pe când în Vest arhiva și poveștile graffiti-ului stau scrise în spații special întocmite, la noi, în România, cele mai cuprinzătoare expoziții își au locul în paragini cu pereți pictați sârguincios, dar cu podele acoperite în continuare de grămezi de seringi, pungi și sticle sparte. De fapt, aș zice chiar că, în București, graffiti-ul, în deplina-i frumusețe, brăzdează cu precădere zonele de risc, cum ar fi Ruinele din spatele Bibliotecii Naționale sau culoarul șinelor ce duc la Gara de Nord. Totuși, atâta vreme cât nu perturbi obștea daviștilor, poți să admiri și din depărtare sumedenia de trenuri, pereți și garduri acoperite de bucățele mici de artă.
Nu o să mă lungesc în a spune cum arată graffiti-ul și breasla grafferilor astăzi, întrucât asta se poate vedea oriunde: în Centru, la periferie, pe Centură, chiar și pe Instagram sau pe melodiile lui Macanache. Percepția asupra fenomenului ne aparține totuși fiecăruia, chiar dacă deosebirea dintre artă și vandalism ar trebui să fie lesne de făcut, aceasta depinzând doar de calitatea artistică a actului. Totuși, înțelegerea diferenței ține, în sfârșit, de un singur lucru: privitorul trebuie să aibă ochi să vadă și urechi să audă. Țin să cred că, înainte de orice, cel care gustă fenomenul ar trebui să dea un ocol vestitei Săli Radio, alt vestigiu comunist, și să privească agale la gardul alb-albastru înțesat cu tag-urile atâtor cunoscuți din domeniu: whyx, wezo, msero, bnar, brigada 7click sau răposatul broski. În plus, nu cred că există vreun bucureștean care să nu admire măcar puțin desenele ce acoperă trenurile vechi de metrou, chiar dacă îi numesc golani pe creatori. Până la urmă, nu e așa departe de adevăr, căci însuși Gipsy Erps e din Ferentari, numai că ce înțeleg unii greșit e faptul că îndrăzneala nu e mereu același lucru cu nesimțirea.
În sfârșit, căutându-mi pe net izvoare folositoare în a înțelege istoria graffiti-ului în România, am făcut o mare greșeală… Trebuia să mă aștept ca într-un loc năpădit de monden, paparazzi sau click-bait (așa cum e presa românească) să nu găsesc decât urme șterse ale fenomenului pe care voiam să îl povestesc și altora. În pofida calabalâcului însă, a trebuit să mă cufund și în ce au scris alții pe subiectul în speță – aș zice chiar că a fost esențial, cu toate că, aidoma infractorilor sau jocurilor de noroc despre care am scris deja, și graffiti-ul e o temă ce se poate cunoaște în întregime numai prin „viu-grai și asemeni trai”.
Înainte să închei, sunt îndatorat să zic că felul în care presa înfățișează pricina graffiti-ului se potrivește întru totul cu părerea societății largi. În alte cuvinte, nu e nimic uniform în presă, iar cei mai mulți dintre cei care scriu pe o asemenea temă ne aduc la cunoștință o temelie istorică generică, deci prea puțin relevantă. Se întâmplă totuși să întâlnești și capricioși: nu o dată am pățit ca articolul citit să nu fie decât un lung șir de buruieni înflorat cu pasaje de judecăți nefondate ale unui gazetar răsculat și puțin cam prea subiectiv în scris. Până la urmă, toți greșim, dar mai ales ceilalți, așa că îi las pe racà1 în soarta lor luminoasă…
1 – exclamație biblică din Matei 5:22 în care Mântuitorul avertizează împotriva poreclirii semenilor; Etimologie: reqa (lb. Amharică, ebraică) „cap-sec”, „tolomac”
