Grafică: Larisa Sîrbu
Foto: Alexia Chiriță
Tehnoredactor: Alexia Mănica
O dată sau de două ori pe an (după dimensiunile familiei fiecăruia) ne pomenim invitați la câte o nuntă sau un botez. Mergem cu bucurie, că doar e vorba de distracție! La un moment dat, ne trezim că pune DJ-ul o horă din aia bună, sau poate o sârbă la care nu-ți pot sta pe loc picioarele. Te pui pe jucat, și nici că te mai oprești: tare bune-s dansurile astea românești! Te întorci acasă rupt de oboseală și nici că te mai gândești până la următoarea nuntă să dansezi cu prietenii măcar o amărâtă de brașoveancă. La urma urmelor, nu e prea cool să asculți muzică populară la petrecerile cu amicii.
Revoluția din 1989 a spulberat complet tabloul patriotic pictat în culori vii de către partidul comunist, lăsând în urma ei un gust amar în gurile tuturor românilor. Eram sătui de atâta iubire și devotament față de țară: voiam să explorăm tărâmuri noi, cât mai moderne și mai puțin asemănătoare cu patria noastră. Am realizat cât de în urmă este România față de restul Europei și am lăsat-o și noi în spate, lepădându-ne de ea fără regrete într-o disperată încercare de a ne lăuda că suntem „progresiști”. O atitudine cât se poate de normală, având în vedere chinurile suferite de întreaga populație timp de câteva decenii bune. Și totuși, se pare că nu am reușit să ne despărțim de ea: încă nu este la modă să fii român.
Când ne gândim la tradiții românești, ne închipuim numai o biată familie de țărani în vârful muntelui, complet izolată de societate– o scenă nu prea îmbietoare nici pentru cel mai înflăcărat patriot. Deși această imagine este întrucâtva adevărată, păstrarea tradițiilor nu înseamnă dezgust față de modern și inovație. Putem să învățăm să facem bulz sau să dansăm sârba de pe YouTube– nu trebuie să facem un pelerinaj în creierii munților pentru a cunoaște viețile strămoșilor noștri. Tradiția și modernul pot coexista cât se poate de armonios– contează doar ca noi să facem un efort în privința aceasta. Avem atâtea resurse la vârfurile degetelor noastre, dar nu apucăm să le folosim. De ce am face-o, când aproape nimeni nu le mai dă importanță?
Apare aici o altă întrebare: dacă ignorăm cu atâta încăpățânare tradițiile românești, înseamnă oare că ne este rușine că suntem români? O parte am fi tentați să zicem că da, că nu ne etalăm cultura pentru că ne dorim să nu fim o parte din ea. Dar este vorba și de lipsa cunoștințelor– cum ar putea să ne fie rușine de ceva, dacă noi nici măcar nu cunoaștem prea bine acel lucru? La școală învățăm despre istoria dacilor, romanilor, și mai apoi a românilor. Învățăm despre geografia țării noastre, resursele și orașele ei. Citim vreo duzină de romane tradiționale (de care mulți elevi se plictisesc), și mai apoi le analizăm. Nu ținem la cultura noastră pentru că mulți dintre noi nu au avut parte de adevărata ei frumusețe.
Nu învățăm despre cum erau viețile bunicilor și străbunicilor noștri. Nu știm meșteșugurile lor, care au dispărut complet din marile orașe și nici în sate nu o duc prea bine. Nimeni nu ne mai învață să dansăm hore, bătute și alte dansuri populare iubite de strămoșii noștri. Nimeni, în afară poate de bunica, nu mai face zacuscă de casă, dulcețuri, marmelade, bunătățile țăranului român. Nimeni nu mai are în casă măcar un rând de haine tradiționale, măcar o ie țesută și brodată cu măiestrie de către vreun meșteșugar. Nimeni nu ne mai învață să ne iubim țara din care venim. Când ne gândim la România, mulți se umplu poate de mânie la adresa guvernului sau a corupției acestuia (și încă pe bună dreptate). Frumusețea țării noastre a ajuns acum doar o parte din fundal, nicidecum subiectul principal.
Unii oameni cred că, pentru a reuși să ne modernizăm, trebuie să ne luăm adio de la trecut. Îmbrățișăm mai ușor ca niciodată Vestul: romgleza e la ordinea zilei, comenzile noastre online sunt mai mult de pe site-uri străine și peste tot vezi fel și fel de produse care sunt oricum, numai „Made in Romania” nu. Bineînțeles, a interacționa cu alte culturi nu este nicidecum un lucru rău. Răul apare când o uităm (sau chiar ignorăm) pe a noastră.
Tradițiile au ajuns, din păcate, pe ultima lor sută de metri. Nu a mai existat niciodată o asemenea diferență între generații– vârstnicii noștri cunosc efortul muncii zilnice la câmp în timp ce noi stăpânim tainele tehnologiei. Oricât de fascinanți ar fi străinii care ne înconjoară, nu ar fi rău să ne aducem aminte măcar din când în când de unde ne tragem, să încercăm și noi să pătrundem mai adânc în inima poporului român. Legăturile noastre cu trecutul devin mai slabe cu fiecare zi care trece, căci mulți români îl lasă în urmă fără să știe măcar câte obiceiuri frumoase a ascuns odată. La urma urmelor, lucrurile pe care nimeni nu ni le spune niciodată sunt, de fapt, și cele mai importante.