Trendul „sistemul educațional e nașpa”

Grafică: Andreea Negulescu
Tehnoredactor: Chiriac Daria

În ultimii 30 de ani a devenit o obișnuință să te plângi, mai mult sau mai puțin justificat, de sistemul de educație românesc. E aproape ca un tic nervos ce, în ultimii ani, și-a atins paroxismul prin persoane precum Selly și avatarul său grobian, Cumpănașu. 

Ca orice întâmplare ce se repetă în mod excesiv și, subsecvent, intră inconștient în sfera obișnuințelor noastre, așa s-a întâmplat și cu pângărirea școlii românești, devenind un sac de box prin care frustrările tangente cu ea sunt manifestate. De cele mai multe ori, cu cât un elev este mai falimentar la școală, cu atât cresc șansele ca acesta să fie un îndârjit luptător împotriva acestui sistem de educație. E mai puțin probabil ca sintagma „școala e de căcat” să provină din gura cuiva care observă importanța școlii, cu toate problemele pe care le are în prezent, decât din cea a unuia care nu găsește că școala ar fi în vreun fel valoroasă. De aceea ultimii se simt constrânși să meargă la școală, iar primii nu. Una dintre cauzele valului „subversiv” din ultimii ani este și această puțină (sau nulă) considerație ce îi este acordată școlii ce, așa cum tocmai am zis, rezultă în a-i face pe elevii în speță să catadicsească că tot ce ține de școală este o corvoadă. Mult mai anevoie faci ceva în care nu găsești niciun sens, nu? 

Faptul că sunt din ce în ce mai multe persoane care cred că școala are o valoare derizorie relevă atât ineficiența școlii, cât și puerilitatea elevilor și, implicit, a părinților. Spun asta pentru că părinții adesea împrumută zicala elevilor „la ce mă ajută materia x sau y, care nu e matematică sau romană?”. „Febra” asta s-a extins și pe la Ministerul Educației, care voia recent, în 2020, să scurteze programul în detrimentul altor materii în afară de cele anterior precizate. Pe bune, la ce e bună muzica sau desenul? Nu mai bine le înlocuim cu ore de matematică sau romană? Totuși, paradoxal, cu toate că elevii au cam 4-5 ore de matematică pe săptămână, testele PISA au arătat (surpriză!) că elevii sunt lamentabili la această materie. Cu cât mai multe ore, cu atât mai multă materie ce crește în dificultate și cu cât crește în dificultate, cu atât mai mulți elevi vor rămâne în urmă.

Persistența cu care este blamat sistemul educațional nu a răsărit din nimic și demonstrează existența unor lacune în acesta. Problemele din școli se cunosc foarte bine și au devenit un laitmotiv concomitent pentru elevi și profesori, însă vehicularea excesivă a lor a devenit ea însăși o problemă. Norma a început să însemne a critica tot ceea ce reprezintă școala, iar critica nu este înfăptuită de persoane obiective și competente, ci mai degrabă de semidocți care-și dau aere de omnisciență în domeniul educației, care, din moment ce vizează oameni, este printre cele mai volatile domenii de cunoaștere. Iar ca orice critică ferventă, soluțiile la neregulile reperate întârzie să apară. E mult mai ușor să lovești decât să vii cu rezolvări fezabile și trainice. În contextul în care și așa școala nu era mult prea apreciată, și pe bună dreptate, vin personaje precum Selly care valorifică acest fapt și, combinat cu tendința inerentă oricărui elev de a bagateliza școala, își polarizează audiența, creând niște mici „revoluționari” care pot doar să arunce cu vitriol. De asemenea, această tendință de bagatelizare provine din disconfortul pe care îl experimentăm ori de câte ori ni se impune ceva, disconfort ce depinde de cât de multă valoare acordăm acelui ceva ce ne este impus. Dacă îți place matematica, implicit o să-ți facă plăcere să-ți faci temele la această materie și invers, adică dacă nu îți place, și temele o să fie un chin.

De câte ori aud „la ce o să mă ajute asta în viață?” sau „de ce trebuie să știu asta?” în jurul meu? Într-adevăr, aceste întrebări au un sâmbure de adevăr, dar doar un sâmbure, întrucât toate materiile au rolul de a îmbogăți bagajul intelectual al copilului, ceea ce antrenează că educația acestuia nu va fi ghidată de utilitarismul superficial ce este adesea promovat de influenceri. De fapt, acest „la ce mă ajută în viață?” nu se referă doar la aplicabilitatea concretă, reală a celor învățate la școală în viața cotidiană, ci și la utilitatea acestora pentru examene. Deci această întrebare este însoțită adesea și de puțină ipocrizie, deoarece ascunde într-însa și dorință de a excela la examene, indiferent de utilitatea cunoștințelor cerute de acestea, ce este în contradicție cu aparenta năzuință către pragmatism absolut exprimată în ea.

De asemenea, observ tendința ca oameni neinstruiți să devină, peste noapte, experți în educație, din al căror logos nu poate lipsi perfecțiunea absolută a sistemelor de educație nordice, ce au căpătat un fel de nimb divin. Probabil că certitudinea asta vine dintr-o nevoie de ideal care să contrasteze cu ceea ce este în țară, ceea ce pe de o parte, ne îndeamnă către ceva mai bun și, pe de alta parte, stârnește repulsia față de sistemul românesc, „fiindcă un idealist, atunci când se izbeşte de realitate, e întotdeauna mai înclinat decât oricine să creadă că orice ticăloşie e posibilă”(F.M. Dostoievski).

Prin acest articol îmi îndemn cititorii să abordeze tema educației (și orice temă în general) cu mai multă prudență și obiectivitate, fără intervenția nefastă a prejudecăților izvorâte din frustrări sau dezamăgiri sentimentale.

Contact Us