Izolarea socială între dorință și obligație

Grafica: Maria Dumitrescu
Foto: Teodora Cîrjan
DTP: Diana Gherghina

Este o idee general acceptată că omul, pentru o stare interioară optimă, nu poate trăi fără alții în jurul său. Privind în ansamblu, tot progresul pe care l-a făcut omenirea în totalitatea sa a fost, în fond, un merit de echipă. Din acest punct de vedere, în afară de stricta nevoie de relaționare cu semenii noștri, putem privi relațiile interumane drept o oarecare datorie morală față de părțile din societate în care se încadrează fiecare. Totuși, omul prin definiție este un individ, adică o ființă cu judecată separată față de cei din jurul său, fapt ce adeseori se contrazice cu multe dintre reperele sociale general acceptate pe care majoritatea le posedă implicit în tiparele lor de comportament. Astfel, în anumite situații limită, unii se pot găsi pendulând între aceste două principii, blocați moral între obligația de a funcționa regulamentar în diverse cadre sociale și instinctul conservării excesive de sine.

Într-un context de izolare involuntară asemănător cu pandemia actuală, poate fi greu de conceput că vreun om ar putea alege distanțarea de ceilalți drept stil de viață pe termen lung. Poate prima problemă pusă, la scară largă, după suspendarea activităților de grup a fost cât de mult se va pierde în această perioadă, valabil pentru fiecare domeniu de activitate. Printr-o analiză logică, oamenii își dau seama că, în circumstanțe ce limitează relaționările dintre ei, progresul este de neatins, singurele opțiuni fiind stagnarea sau declinul. Deși procesul rațional ne îndrumă, în majoritatea cazurilor, să acționăm în concordanță cu funcția socială, nu putem nega că la baza existenței umane se află noțiunea de „ego”. Din această cauză există concepte de tipul claselor sociale – după ce omenirea a evoluat, în mare parte, de la strictele nevoi ale unui trai comod, omul a găsit diverse modalități prin care se poate distinge de semenii săi. Față de colectivul ce funcționează folosind rațiunea, ego-ul se remarcă drept mult mai distructiv, deoarece acesta este alimentat de instinct.

Când echilibrul dintre acești doi piloni ai caracterului uman este deranjat de circumstanțe traumatice sau presiuni psihice imense, personalitatea celui afectat este practic dărâmată de incapacitatea de a rezona nici cu vreun anume grup, dar nici cu el însuși. Un diagnostic comun într-o asemenea situație este antropofobia, frica de oameni, diferită față de alte tulburări similare, cum ar fi anxietatea socială, prin faptul că aceasta nu se manifestă în evenimente izolate, ci acaparează viața suferindului, luându-i puterea de a forma conexiuni cu orice element străin din societate. Comparativ cu alte situații în care factorul traumatic poate fi identificat, iar terapia se poate îndrepta strict spre segmentul respectiv, antropofobia generalizează cauza la „oameni” pur și simplu, astfel multora dintre cei ce au comportamentele specifice acestei fobii le este teamă de ajutorul necesar. Fiind o tulburare extrem de severă ce afectează nu numai viziunea asupra celor din jur, dar și asupra sinelui, antropofobii adesea nu au nicio dorință de a participa sau a avansa în societate, preferând să găsească cel mai comod și izolat mod de a își desfășura activitățile esențiale.

Psihicul omului este poate mult mai fragil și mai rudimentar decât am vrea să credem. Se pot remarca astfel, numeroase dualități precum cea „eu versus noi” prezentată în cazul antropofobiei. Pentru a preveni orice inconvenient de acest gen, echilibrul între cei doi poli este indispensabil în orice activitate desfășurată.