Foto: Caracaș Natalia
Tehnoredactor: Chiriac Daria
„Ok, nu ar trebui să îți spun asta, dar promiți că nu mai zici nimănui?”. Poate vă sună ca un început promițător de secret, căci așa ar trebui să rămână, însă astfel apare un val inevitabil de noi informații, mai mult sau mai puțin binevoitoare, care traversează cu o viteză neașteptată mare parte din cercul vostru social. Pe scurt, bârfa, omniprezentul drog al societății.
Înainte să descoasem această activitate destul de greu de evitat, va fi nevoie să îi îmbrățișăm întreaga accepțiune științifică, religioasă, morală și psihologică, căci altfel nu i-am putea cuprinde în totalitate complexitatea.
Mai întâi, haideți să convenim asupra faptului că bârfa are două sensuri bine delimitate. În timp ce primul se referă la ponegrirea sau defăimarea unei persoane, lucru imoral, cu conotații răutăcioase, al doilea se caracterizează prin pălavrăgeală, adică versiunea ei puțin mai inofensivă. Din bârfă se divid două categorii de oameni, destul de semnificative: cei care admit că bârfesc și cei care nu își recunosc alianța cu această preocupare. Bineînțeles, aici mai putem adăuga sfios și minoritatea care nu bârfește absolut deloc și nu acceptă această formă de comunicare, nici măcar în mod indirect.
Acum este cazul să abordăm bârfa prin intermediul mai multor domenii. Așa ca o prevenire, să știți că majoritatea o repudiază, deci e puțin probabil să aflați ceva îmbucurător curând. Știința, spre exemplu, nu o vede decât sub forma unei adicții sociale grave, lipsită de vreun scop nobil, concentrându-se mai mult pe partea negativă a fenomenului. Din punct de vedere psihologic, are foarte multe îndatoriri, căci reușește să stimuleze diverse funcții cognitive direct conectate de viața în societate. Nu doresc să vă pierd în particularitățile fiecărui cortex implicat, dar pe scurt, poate modifica radical percepția asupra celei de-a treia persoane, cea urmărită în procesul de flecăreală.
De altfel, dacă v-ați întrebat vreodată de aportul bârfologiei în religie, el este chiar destul de remarcabil, pornind încă de la începuturile lumii creștine. În Biblie de exemplu, este descrisă drept fiind o „prăbușire a aproapelui”, aici găsindu-se practic, esența ei. Totul își are originea în celebra Grădină a Edenului. Diavolul îi dă de înţeles Evei că Dumnezeu ar fi mințit-o, pentru a o păcăli şi a o determina să mănânce fructul interzis. Drept urmare, Adam o învinuiește pe Eva pentru faptul că mâncase și totodată și pe Dumnezeu, căci I-a dăruit-o. Paradoxal, iată că primul bârfitor este bărbatul.
Lăsând gluma la o parte sau conotațiile sexiste, bârfa are și ea rolul ei prolific în societate. Dacă suntem suficient de îngăduitori, n-ar fi imposibil să o privim drept o simplă altă formă de interacțiune dinamică. Pur și simplu, nevoia de a bârfi apare la un moment dat, după ce se epuizează conversațiile cu adevărat importante. Oricum, cele care cer o mai mare concentrare obosesc sau plictisesc în timp, așa că, apare din neant bârfa. „Ce mai face X?”, „Cum mai e relația lui Y?” și tot așa, urmând ore întregi de dialoguri destul de picante și chiar amuzante.
În plus, nu aveți idee cu câte avantaje vine. Cel mai important ar fi faptul sudează relații. Puțin probabil să nu fi avut șansa unei prietenii bazate pe o antipatie comună. E ok, nu e o nimic anormal. De altfel, ne dezvoltă și o anumită intuiție. Fiind încărcați de atât de multe informații despre un anumit terț, deja se desfășoară o naturală interpretare a gândurilor și acțiunilor sale, care tinde treptat spre adevăr, în mod evident, după ani buni de practică conștiincioasă. Ca urmare, sunteți mai încrezători și pregătiți în viitoarele interacțiuni sociale. Pe de altă parte, alimentează nevoia de atenție a naratorului, împreună cu abilitatea sa de a povesti. Știm cu toții că acest complex al nebăgării în seamă are uneori simptome neplăcute, așa că bârfa conferă contextul perfect. Povestitorul este încântat de oportunitatea de a oferi detalii atractive și de a nara după propria voie, în timp ce ascultătorul se delectează cu o nouă informație captivantă și comică. Așadar, avem cu toții parte de o satisfacere a nevoilor sociale.
Astfel, nu doresc sa mă pronunț în numele tuturor, dar natura umană parcă cere uneori o micuță scormonire în rufele murdare ale celorlalți. E o plăcere nevinovată aproape nativă, mai ales expusă într-o manieră dramatică, ce nu contenește să ne surprindă. Știm că nu e neapărat benefică, dar cât timp este prezentată sub forma unei povestiri simpatice și pline de umor, devine un prilej de evadare din rutină. În plus, de cele mai multe ori, nu produce dezastre teribile, bineînțeles, pornind de la premisa că scopul este pălăvrăgirea sau destinderea, nu ponegrirea imaginii persoanei vizate.
