Grafică: Andreea Negulescu
Foto: Iacob Maria-Alexandra
Tehnoredactor: David Iacob
Cu toții îi percepem pe Mihai Viteazul și pe Ștefan cel Mare ca fiind mari eroi ai neamului românesc, dat fiind că încă din clasele primare ne-au fost prezentați astfel. Totuși, ca orice om care a existat pe acest Pământ, nu este totul numai lapte și miere despre ei și asta e valabil și pentru alte personaje istorice glorificate în manualele de istorie.
Comun oricărei națiuni, căutam să îndulcim neajunsurile istoriei noastre. Cui îi place ipostaza de înfrânt? Însă acest procedeu tolerabil trebuie să aibă o limită peste care să nu se treacă. Atunci când orice conducător care a înfăptuit puțin mai mult decât alții este proslăvit (sau chiar trecut în rândul sfinților, cum ar fi Ștefan cel Mare), se poate trage concluzia că astfel de manifestări adulatorii vin de la un neam îndelung asuprit și care are nevoie să se agațe de icoana vreunei persoane pentru a diminua sentimentul de inferioritate istorică, politică și socială, ce a bântuit țărișoara asta est-europeană de secole. Romanii, turcii, austro-ungarii, rușii, tuturor le-am fost la un moment dat subjugați într-un fel sau altul. Nu e de mirare că s-a dezvoltat, treptat, dar sigur, un generalizat complex de inferioritate care reclamă o autoritate infailibilă cu care să te poți identifica prin naționalitate pentru a crea iluzia că tu (și implicit toți reprezentanții națiunii) te situezi pe aceeași treaptă cu acea amăgitoare autoritate. În general, oamenii caută să se mintă în privința propriei lor micimi. Această autodecepție și-a atins paroxismul odată cu instaurarea național-comunismului lui Ceaușescu din 1971, care a persistat oficial până la revoluție. Ideologia aferentă impusă de stat întregii populații promova cu îndârjire o imagine idealizată a istoriei române, impregnată cu romantism prin portretizarea ei ca o luptă pentru independență și unitate. Ea a satisfăcut cu vârf și îndesat complexul nostru de inferioritate, contrabalansându-l măiastru cu cel de superioritate. Diabolică și eficientă creație! Este de remarcat și azi această nefastă moștenire, pe care timpul nu a estompat-o îndeajuns.
De asemenea, doresc să demitizez cuvântul „istorie”; atunci când îl întrebuințez nu mă refer doar la evenimentele notabile de acum o sută sau două sute de ani, ci și la cele de acum zece sau cinci ani. Istoria este un proces activ, multilateral ce se hrănește din prezent și ne arată trecutul că să ghideze viitorul.
Cu toate victoriile sale împotriva turcilor, Ștefan cel Mare tot le plătea tribut. Ce afacere a mai fost asta, din moment ce la final tot el pierdea? Tot Ștefan s-a bătut cu Vlad Țepeș, Matei Corvin, Radu cel Frumos și Petru Aron. De aici rezulta că „ai noștri” se ciomăgeau reciproc, iar noi îi lăudam pe toți și afirmăm că ne tragem obârșia (DEX: orginea) din ei…
Totodată, lui Mihai Viteazul îi este atribuită ca cea mai mare reușită a sa unirea (totuși vremelnică) a Țării Românești cu Moldova și Transilvania, formând astfel un stat național românesc. Ceea ce mă nedumerește este de unde se știe cu atâta certitudine intenția sa de a crea un stat românesc. Unde și când și-a exprimat această dorință? Unde și când a rostit măcar cuvântul „român”? Să nu uităm că identitatea noastră națională sub tutela cuvântului „român” s-a cristalizat după Mica Unire din 1859 și că până atunci nu s-a putut vorbi despre o unitate între statele anterior menționate.
Portretizarea din școli a personajelor istorice le atribuie intenții, înclinații și păreri a căror validitate este îndoielnică, dat fiind că arareori se potrivesc cu contextul istoric specific persoanei în speță, iar de cele mai multe ori această atribuire servește tot scopului de a stiliza istoria. Sună mai bine să spui că Ștefan cel Mare s-a bătut cu turcii decât să zici că a făcut asta doar pentru a se apară de ei. În plus, e mai reconfortant să umpli un gol de informații cu date false pentru a satisface o veleitate.
Cea mai mare amenințare pe care o prezintă alterarea istoriei este disonanța cognitivă. Aceasta este o situație care implică deținerea simultană a unor atitudini, convingeri sau comportamente aflate în opoziție, în conflict și cel mai probabil ați simțit-o în timp ce citeați articolul. Având în vedere că personajele despre care am vorbit mai înainte au fost de când eram mici prezentate ca infailibile, iar poporul român ca special, e de așteptat să apară o tensiune psihică atunci când aflăm informații care contravin părerilor noastre strașnic cimentate. De cele mai multe ori această tensiune este rezolvată prin una din următoarele două extreme:
Extrema 1: Este refuzat orice argument cum că românii nu sunt un neam ales. Aici se situează dacopații și naționaliștii înfocați.
Extrema 2: Este refuzat orice argument cum că românii nu sunt un neam inferior și demn de disprețuit. Persoanele din această categorie își fac o datorie din a nega chiar și partea frumoasă a istoriei noastre.
Desigur, o a treia variantă, aceea a recunoașterii părților pozitive concomitent cu cele negative, este cea mai sănătoasă, însă în felul cum se predă acum istoria, nu știu cât de facilă este calea asta.
O altă meteahnă în felul cum istoria se predă este acordarea unei influențe covârșitoare conducătorilor în făurirea evenimentelor istorice. În loc ca acestea să fie văzute și ca produse ale unui favorabil concurs de împrejurări cu înrâurire independentă de cea a conducătorului, ele sunt vehiculate ca depinzând doar de voința liderului, ceea ce este fals.
Așadar pot afirma că istoria, predată în mod defectuos, este mai dăunătoare decât dacă nu o știi deloc, pentru că adevărurile parțiale vândute ca adevăruri întregi sunt mai nocive decât o minciună ar putea fi vreodată.
