Love story sau Thank you, next

Grafică: Andreea Negulescu
Tehnoredactor: Alexia Mănica

A trecut ceva timp de când sunteţi împreună, iar Romeo al tău începe să se transforme într-un broscoi urât? Julieta, fata visurilor, îţi face acum viaţa un calvar? De ce, brusc, amândoi păreţi a fi plini de defecte, iar cea mai mică greşeală a unuia dintre voi îl scoate din pepeni pe celălalt? Urmează aniversarea voastră de un an, iar tu îţi spui „Hai că rezist până atunci. După aia, fie ce-o fi.”

Firesc, ar trebui să ne punem întrebarea „Care-i vinovatul?”. Poate EA e cea care nu-i acordă lui iubi suficientă atenţie. Sau EL, care a renunţat s-o mai surprindă cu flori în fiecare sâmbătă. Pe cine judecăm, pe cine pedepsim? Ei bine, pe amândoi şi pe niciunul. Nu e nicio metaforă. Ceva se petrece în creierul celor doi îndrăgostiţi, făcându-i să-şi schimbe perspectiva asupra relaţiei. Însă, nici Romeo, nici Julieta nu sunt conştienţi de asta.

Nu vă mai ţin în suspans. Dopamina e inamicul lor numărul unu. Şi e şi al vostru, când citiţi acest articol. Aşa-zisul hormon al fericirii, se pare, nu se ocupă doar cu starea de bine. El e cel care ne-o aduce, şi tot el ne-o ia, când ne e lumea mai dragă. Câţiva atomi de carbon, hidrogen, azot şi oxigen sunt stăpânii creieraşului nostru, de mii de ani.

Molecula bucuriei e, mai degrabă, molecula dorinţei. Dopamina ne face să tânjim după obiecte, mâncare şi persoane, spunându-ne că prezenţa lor ne-ar putea salva viaţa. Acum 2000 de ani, într-adevăr, hrana era foarte rară. Strămoşii noştri profitau de orice ocazie pentru a-şi face provizii alimentare. Acelaşi circuit dopaminic funcţionează şi azi şi, datorită sau din cauza lui, ne îndrăgostim atât de repede. Julieta, recunoaşte: când l-ai văzut pe Romeo prima oară, ascultând muzică în staţia de autobuz, nu ţi-ai imaginat că el e alesul fără de care nu poţi trăi?  Dopamina ţi-a creat impresia asta, însă ce nu ştii tu e că acelaşi gând îţi trece prin minte şi când vezi o felie de pizza sau nişte sarmale, de Crăciun.

Trecem la stadiul următor. Te-ai combinat cu fata sau băiatul ideal şi, în continuare, hormonul malefic îşi face de cap. Simţiţi că nu puteţi trăi unul fără celălalt, clasicul „Împreună, transformăm lumea într-un loc mai bun.” Îţi faci scenarii în mod constant despre iubi, tot din cauza dopaminei: încă nu vă cunoaşteţi suficient de bine, aşa că dorinţa şi anticiparea – senzaţii de care molecula noastră se ocupă – sunt prezente în creier. „Ce cute eşti, baby!”, îi spui zilnic. După patru, cinci, şase luni în care lucrurile merg strună, tăciunele aprins se stinge, iar iubi nu mai e atât de cute ca la început. După un an, EL şi EA se privesc pentru prima dată în mod obiectiv şi îşi spun „Doamne, ce bine că e lângă mine! ” sau „Vai, ce greşeală am făcut! ”. De ce? Simplu. Ştiţi cum stă treaba cu gagicul/gagica, vă cunoaşteţi obiceiurile unul altuia, prin urmare nu mai e loc de interpretări, de scenarii, de visuri. Vă daţi seama cam cum arată viitorul alături de partener, iar totul e cât se poate de real. Realitate? Dopamina nu ştie de aşa ceva! Ea se ocupă doar cu predicţii, cu plăsmuiri, aşa că rolul său se încheie aici. Iar dacă molecula „dispare”, zbuciumul, fericirea intensă pleacă şi ele. Ne trezim, în faţa noastră, fie cu un străin, fie cu dragostea vieţii. Acesta e momentul adevărului. Îl iubeşti/o iubeşti sau aţi fost amândoi manipulaţi de creier? Dopamina predă ştacheta unor substanţe numite „neurotransmiţători” (de exemplu, serotonina), care ne ajută să simţim frumuseţea momentului, să ne bucurăm de ceea ce avem.

Sunt, oare, Romeo şi Julieta suficient de maturi încât să treacă la următoarea etapă a dragostei sau îşi vor separa drumurile, în căutarea unei noi aventuri dopaminergice? Având în vedere că Shakespeare e mort, vă las pe voi să răspundeţi.