După Revoluție – Manelele și Lăutarii

Grafică: Kira Bitoleanu
Tehnoredactor: Alexia Mănica

Departe de gașca Loud & Proud cu Golf 3 ciocănit în tobă ca să zbiere când pornește la semafor, publicul manelelor a fost și este mult mai divers, iar următoarele explică atât istoria manelelor, cât și schimbările prin care au trecut. De asemenea, dacă te plictisești repede, e bine de spus pe șleau: Manelele sunt românești, NU țigănești!

Oricât de păcălită și înfundată într-un „vis european” ar părea România postcomunistă, încă suntem o țară și un popor al Estului, pe alocuri al tradiției și obiceiurilor, iar, chit că „oamenii cu pretenții” nu o recunosc, suntem balcanici și mereu o să rămânem așa. Așadar, citându-l pe Eliade: „locul României va fi mereu undeva între Paraguay și Albania”, deci, ca român, nu ești frate nici cu francezii cărora le cânți sârbe la metrou în Paris și nici cu italienii pe care îi lepezi de portofele. În realitate, semenii românilor sunt vecinii de la Sud de Dunăre, cu care spargi semințe în vamă la Ruse sau pe baraj la Porțile de Fier.

În acest al doilea articol despre România de după revoluție vom trece asemănător primului prin regat, dictatură și republică, pe la chefuri cu barosani, prin cartiere rău-famate și prin haosul anarhic al începuturilor democrației românești. Totuși, subiectul nu e unul norocos, ci unul muzical care confirmă faptul că înainte să fie latin, românul e balcanic.

Din punct de vedere istoric, nu se știe prea clar când, unde și cum a apărut prima manea și nici dacă a fost cântată în Țara Românească sau în restul provinciilor otomane din Balkani. Manelele au apărut ca un maglavais al ritmicii și muzicalității cântecelor bizantine, al liniei melodice specifice muzicii turcești de petrecere și al versurilor lăutărești autohtone. Ironia sorții stă în faptul că primele manele de care știm au fost atestate la curți de boieri învățați de pe vremea fanarioților fiind apreciate și bine cinstite de aceștia, întrucât melodiile genului erau dansante și complexe. Manelele otomane erau chiar preferate uneori în locul horelor și hangurilor fără versuri și greu de „bătut” de petrecăreți cu burți rotunde. Totuși, odată cu reducerea influenței turcești în Balkani, în a doua parte a veacului, manele nu mai sunt atestate decât până undeva în anii ’50, când comuniștii erau deja la putere. Tot atunci, Maria Tănase lansează melodia „Până când nu te iubeam”, considerată de muzicologul Miron Manega „prima manea înregistrată”, deși această părere e controversată, nu de alta, dar, păstrând genul de ironie a lui Eliade, nu poți compara „privighetoarea” cu „salamul”. Bine de știut e că în cei 100 de ani în care manelele au trecut pe sub radar, locul și modul în care se cântau s-au schimbat, chiar dacă esența lor de cântec de petrecere a rămas aceeași. Astfel, epoca comunistă găsește maneaua în mahalalele țigănești, pe la curți de lingurari și spoitori în zilele de chef și de nuntă. Chiar dacă s-a născut ca fiind muzică dedicată românilor, aici, în ursăria mahalalei, maneaua a devenit un obicei și o muzică de țigani chiar dacă, la rândul lor, boierii români chiuiau și spărgeau sticlele pe aceleași acorduri orientale cu un veac în urmă.

În anii ’80 se naște urmașul manelei otomane, proto-maneaua, care, cu ajutorul instrumentelor electronice de contrabandă de la iugoslavi, oferă un nou orizont muzicii de mahala. Pionierii proto-manelei au făcut uz inițial atât de tradiționalul acordeon sau țambal, cât și de tehnologia nouă a sintetizatoarelor, clapei sau chitarelor electrice. Cu timpul însă, instrumentele de tradiție s-au pierdut, iar taraful de altă dată s-a transformat într-o formație cu 4-5 oameni unde instrumentele electrice și sintetizatorul acompaniau vocea solistului. De fapt, această schimbare nu era deloc neașteptată, mai ales în viziunea maestrului Dan Armeanca, care creează versatilitatea genului inspirat în același timp și de solo-urile de chitară ale lui Hendrix și de muzica egipteană a momentului. Totuși, acest salt spre muzica occidentală, a atras priviri suspecte de la cenzura comunistă, mai multe trupe ale genului întâmpinând, astfel, uși închise din partea studiourilor de stat. Pe lângă Dan Armeanca, „Părintele Manelelor”, printre numele grele ale vremii se numără formațiile Azur (Brăila), Odeon (Buzău) și Generic (Galați).

Revoluția prinde fenomenul proto-manelelor într-un moment greu, în care genul muzical, încercat de cenzura comunista, devenise o muzică de chef pentru jivani, contrabandiști și „panacotari”, în care dedicațiile în valută străină, ilegală, erau mai importante decât muzica în sine. Totuși, în anarhia anilor ’90 manelele au renăscut ca fiind genul muzical al interlopilor și mardeiașilor. Faptele ilicite și „titlurile străzii” au devenit ușor, ușor, simboluri pentru mafioți și, implicit, teme muzicale pentru lăutari. Așadar, de la oameni căliți ca Fane Spoitoru și asociații săi și până la valutiștii de stradă din Berceni sau Vitan, toți voiau lăutari care să le cânte de putere, avere sau titluri, pe care să arunce apoi cu bani și să se mândrească altora cu asta. Acei ani de la sfârșitul mileniului trecut, în care poliția era cvasi-absentă și coruptă, iar legea era făcută prin camătă și răfuieli, au transformat maneaua în latura cea mai vizibilă a lumii interlope încă atât de prezentă în România după 31 de ani.

Pe lângă latura manelelor care a evoluat spre o muzică a barosanilor, manelele-pop despre dragoste sau veselii, precum vestitele „Așa sunt zilele mele” sau „Made in Romania” au arătat lumii și fața „dulce” a fenomenului, cu care se putea identifica tot omul de rând. Astfel, la sfârșit de ani ’90, zeci de albume de manele „vechi” (după standardele de astăzi) sunt trase pe casetă, sub titluri bombă ca Războiul Manelelor (Star Wars), Stăpânii Manelelor (The Lord of the Rings) sau Manele 007. Totuși, ultimul mare bum al fenomenului manelelor are loc odată cu „primăvara muzicii românești”, din anul 2012, când ORICE român auzea la semafor „Saint-Tropez” sau „La lăutari”, pe lângă hiturile pop ale vremii.

Anii 2000-2010 aduc publicului larg atât pe interpreții contemporani Salam, Minune, Sorinel etc. cât și lumea cluburilor și festivalurilor de manele. Totodată, la începutul mileniului apar și posturile radio și TV Taraf și Mynele sau fenomenul Academia de Manele Dan Bursuc. De asemenea, după 2000, când lumea interlopă a devenit peste noapte „vizibilă” autorităților, manelele au avut un rol important în analiza cazului „Caiac”, de exemplu, unde dedicațiile de zeci de mii de euro de la o aniversare filmată au fost folosite ca o pistă într-un dosar de pe vremea în care Craiova era „mai periculoasă ca Napoli sau Palermo”.

În final, fie că ești șofer de tigaie sau student la Sorbona, tâlcul e același: nu te face cult faptul că nu îți plac manelele, ci faptul că le înțelegi fenomenul. În plus, nu cred că mesele de după pandemie o să se facă doar pe muzică ușoară…