După Revoluție – Jocurile de noroc


Grafică: Maria Zybaczynski

Tehnoredactor: Daria Motoc

 Dacă m-ai întreba care sunt cele mai românești lucruri posibile, cel mai probabil ți-aș răspunde că nu există nimic pe lume mai „românesc” decât fântânile de la țară pe care e mâzgălit cu vopsea roșie „APĂ REA” sau boxa AKAI cu roți adusă la grătar în Poiană de 1 Mai Muncitoresc. Cât despre registrul orășenesc al celor mai „tradiționale” lucruri am siguranța că o să ajung mai devreme sau mai târziu la diverse aspecte din domeniul „norocos”, mai ales la „masa înțelepciunii” din fiecare casă de pariuri, unde se discută cotele zilei și se joacă mereu în deplasare, chit că se stă pe același scaun câte șase ore. Totuși, în afară de prea cunoscuta „șezătoare înțeleaptă” dintre Gaminatoare și casa propriu-zisă de pariuri sunt sigur că dacă nu stai în buricul târgului cunoști și aspecte mai ciudate ale domeniului care trebuie tratate mult mai serios. Mă refer, bineînțeles, la familiile care merg cu căruciorul de copii în bet sau la bulucul de bărbați cățărați în plină pandemie pe Gaminator la dublaje. Oricât de amuzante ar fi poantele și poveștile din bet, sigur nu sunt singurul care cred că în societatea românească jocurile de noroc sunt o problemă cu atât mai evidentă cu cât, cel mai probabil, pe o rază de o sută de metri de casa sau apartamentul unde stai există măcar un cazino sau o casă de pariuri.

 Aș avea multe întrebări despre fenomen la care, însă, încerc să-mi răspund singur pe parcursul articolului, dar, în concordanță cu „românismele” de mai sus, trebuie să te întreb și pe tine care citești o chestie despre esența problemei, adică: De ce e șmecher și românesc să-ți joci norocul la pariuri sau în cazino? În fine, n-o să mai lungesc introducerea și o să intru în subiect, prima oară printr-un spectru istoric, începând cu umbrele micilor ilegalități din Epoca de Aur care au creat hype-ul jocurilor de noroc pe care îl știm astăzi.

Așadar, călătoria înapoi în timp ne duce la începutul perioadei comuniste în România, când, după modelul rusesc, comuniștii români au interzis jocurile de noroc și au închis cazinourile. Știu că privind la actualii pariori ai spune cu greu că majoritatea sunt foarte înstăriți, dar, să vezi, să nu crezi, motivul de atunci al nemulțumirii comuniștilor cu această formă de distracție era aerul „burghez”, deci dușman, promovat de acest domeniu. Pe scurt, în doctrina comunistă cazinoul era văzut ca un spațiu al bogăției și luxului unde se jucau averi ale nobilimii, strânse pe spatele clasei muncitoare supuse. Totuși, e bine de știut și faptul că elitele comuniste aveau ”dreptul divin” de a face ce voiau în țară, astfel că, mai ales după venirea lui Ceaușescu și îndepărtarea de URSS, înalții demnitari ai partidului dădeau chermeze cu băuturi scumpe din Vest, meciuri de poker bănoase și mâncăruri exotice aduse de peste mări.

Pe de altă parte, tot în anii regimului ceaușist, odată cu deschiderea spre Vest, apare și fenomenul satelor de vacanță cu aerul libertin asociat festivalurilor de la malul mării. Aici, tot inspirate din Vest, vor apărea săli de „jocuri mecanice”, sezoniere, care creau iluzia îmbogățirii rapide și, astfel, adunau mii de clienți în fiecare zi. Acest fenomen al primelor săli de jocuri din comunism va da aparatelor și poreclele „păcănele” sau „brotăcei” (nume inspirate de zgomotul creat). Săli de jocuri mecanice vor apărea și în orașe, în cluburile de noapte frecventate de privilegiații vremii sau de străini, fenomenul nefiind însă de amploarea celui de pe litoral.

În tot acest timp în care ,,smecherii” din PCR mâncau friptură de păun și jucau poker la o masă acoperită cu catifea, zefchiurile nu erau prea dulci pentru oamenii de rând care, maxim, tăiau un vițeluș și-l păcăleau cu o varză călită în timp ce jucau o Canasta sau un Remi pe puțini bani. Dacă voiau să joace de-a dreptul la noroc, însă, puneau bilet la loterie și așteptau să audă numerele câștigătoare duminica pe TVR, lucru care era legal, dar nu și amuzant, din nefericire. Ca urmare, lumea de atunci, mai recurgea la jocurile ilegale cu zaruri, practicate mai ales în mahalalele marilor orașe. Totuși, chit că barbutul din mahala sau din pauza de pe șantier era 100% ilegal, miliția nu-și bătea capul cu asta, nici măcar dacă lucrurile deveneau tensionate între jucători și se porneau încăierări și scandaluri. Mai exact, mentalitatea autorităților de atunci era că „ce e în mahala, rămâne în mahala” și, în pofida faptului că în aceste meciuri obștenești de barbut se iveau deseori conflicte și bătăi cu zeci și chiar sute de participanți, aceștia considerau suficiente 2-3 arestări „la sanki” ca să se rezolve problema în ochii șefului de post. Această neputință a autorităților de a potoli maidanul (mai degrabă lipsă de interes) era văzută de mulți oameni ai vremii ca o rezistență regimului și orânduirii socialiste, deci un spirit rebel atât de căutat în comunism. Astfel, istorisirea poveștilor și adoptarea obiceiurilor mahalalei de către clasa muncitoare le crea oamenilor de rând ideea libertății dat fiind faptul că, într-o vreme când „pereții aveau urechi”, te puteai împotrivi regimului și cu o simplă gheară la barbut.

Ei bine, după câte am spus, probabil începe să fie destul de clar că în percepția „străzii” acest aer rebel al jocurilor de noroc, apărut înainte de 90, s-a păstrat creând în continuare noi împătimiți ai acestora care cred că dovedesc maturitate și curaj dacă pierd bani într-un cazino, chit că acum „joaca” e legală. Cu această percepție a emancipării prin pariu și această admirație pentru jocurile de noroc a unor tineri ai anilor 80, s-a trecut în greii ani 90, în care dorința și viziunea generală a populației a fost aceea de „libertate” în orice domeniu, și, profitând de asta, mahalaua s-a mutat în centrul orașului. Astfel, în România anilor 90 începe epoca de aur a unui nou joc de noroc, Alba-Neagra, joc exportat în ultimii ani și peste hotare, în Vest.

 Pentru început, anii 90 în România au fost profund marcați de un haos de nedescris, fără precedent, pe care conducerea de atunci a încercat să-l ascundă sub covor și chiar să-l încurajeze. În mijlocul acestui haos general manifestat și în politică, și în societate, și, mai ales, în economie, în România puterea a fost împărțită între foștii comuniști ai lui Iliescu și o nouă categorie de elite, niște oameni ai umbrelor, trăiți în mahala și deveniți atunci oameni de afaceri. Parte din acest fenomen al puterii din umbră au fost clanurile interlope și grupările infracționale organizate care își făceau simțită prezența prin aducerea de bunuri din Vest, prin moștenirile fictive de terenuri, și chiar prin apariția primelor săli de jocuri din orașe, majoritatea deschise fără acte. Unul dintre liderii din domeniul jocurilor de noroc de după revoluție poartă numele de Fane Spoitoru, un fost boxeur de performanță și hoț de buzunare care după revoluție a ajuns să dețină mai multe proprietăți unde se juca poker, barbut sau ruletă. Fiind, pe lângă afacerist, și lider al lumii interlope din capitală, Spoitoru organiza deseori „serate ale norocului”, toate având loc cu un public restrâns la anturajul șefului și la lăutarii cunoscuți ai vremii. Majoritatea acestor evenimente aveau loc în localul de lux Cafeneaua Veche din Centrul Vechi, exclusivismul și luxul acestuia fascinând populația de rând, săracă, care cunoștea numai din povești ale străzii serile de poker și barbut ale interlopilor. Aidoma proprietăților funcționarilor comuniști de dinainte de 89, Cafeneaua Veche era de neatins dacă nu roiai în cercul proprietarului. În acest sens, merită precizat ce fel de personaje sinistre aveau „pass” în localuri de genul, adică, pe scurt, vechi mardeiași și foști hoți de buzunare de pe vremea lui Ceaușescu deveniți peste noapte oameni de afaceri. Printre acești „afaceriști” și jucători de noroc împătimiți îi remarcăm pe Oneață „Regele Barbutului”, Ion al lui Petrișor, sau Oane al lui Ciucă, toți asociați grupării interlope conduse de „împărat”. Lăsând la o parte întâlnirile private, de legendă, din localurile lui Fane Spoitoru, afacerile de stradă cu alba-neagra și săli ilegale de jocuri cu trei-patru aparate aduse din Germania deveniră mai bănoase ca oricând, într-o Românie cufundată în recesiunea post-89. Acesta este, de fapt, momentul când jocurile de noroc și pariurile sportive (ambele legalizate fix după revoluție) devin o ocupație a omului de rând, nu doar a mahalagiilor și zavodiștilor ca în comunism. Astfel, date fiind condițiile destul de precare de trai din țară din anii 90, clientela sălilor de jocuri s-a mărit considerabil sub mirajul îmbogățirii rapide, românii căzând în plasa acestora în același fel în care au fost păcăliți și de „afacerea Caritas”. De această iluzie a îmbogățirii rapide prin noroc care a fost popularizată în anii de sărăcie și instabilitate de la finalul mileniului trecut vor profita și lanțurile de cazinouri și case de pariuri actuale, majoritatea apărute după 2000 (MaxBet, de exemplu, a deschis primul său cazino pe Calea Moșilor în 2003). Tot în ajutorul acestora din urmă vin și investițiile străine în domeniu din 95-97 și, mai ales, legea ce interzice jocurile de noroc în spații publice, adoptată în aceeași perioadă.

 Acum, în 2020, succesul acestor lanțuri mari și cunoscute din domeniul jocurilor de noroc este evident, fizic vorbind, având în vedere secvența urbanistică „cazino-farmacie-casă de pariuri-aprozar” tipică parterelor de bloc din orașele țării. Aceeași reușită clară o putem vedea de câțiva ani chiar și în online prin sumedenia de anunțuri de pe site-urile de știri pe care, printre rânduri ne sar în față mesaje de genul: „Maxbet: 50 de spinuri gratuite” sau „Vlad Cazino: câștigă VladMobilul”. Totuși, privind extinderea virtuală a acestor lanțuri de agenții e trist faptul că acestea au fost, ironia sorții, mai ușor de mutat în online decât învățământul românesc, jucătorii neavând ca unelte doar amărâtul Google Meet, ci un întreg arsenal de aplicații de „ghicit viitorul” ca Flashscore.

În ceea ce privește situația actuală a jocurilor de „mahala”, barbutul e la fel de jucat ca odinioară în zonele sărace și în mediile interlope; alba-neagra face furori în continuare pe podul Westminster din Londra, iar zgomotul zarurilor pe tablele de șah din Cișmigiu încă se aude de la „3 bănci”, deci nu sunt prea multe diferențe față de trecut.

Întorcând discuția la baza sa, încerc să ofer și eu un răspuns întrebării din început atât cât mă pricep și străduindu-mă, ca de obicei, să nu jignesc pe nimeni. Așadar, „De ce ești șmecher în societatea românească dacă joci la pariuri sau la aparate?”. Ei bine, aici în România, domeniile care privesc norocul se îmbină de multe ori cu acordarea unor titluri și imagini în societate, fie că vorbim de legătura lor cu lumea interlopă, fie că vorbim de dorința de afirmare într-un anturaj cu o ,,rachetă” de mai multe zeci de milioane pe Bundesliga.

 În final, oricât de serios trebuie tratat subiectul și istoria jocurilor de noroc în România, nu ai cum să nu râzi la o poveste din bet cu un moș „curentat” cu vreo „gheară” norocoasă care-l scapă de facturi vreo două luni, sau la videoclipul legendar „Perversu, scos la pariuri, sparge tv de 50 de milioane”. Cât pentru împătimiții jocurilor, pot rezuma îndemnul meu la citatul sugestiv după regele chefului: „Am lăsat jocurile și mi-am luat un GL”, deci, pe scurt, cel mai mare noroc îl ai când nu ești „norocos”.