Grafică: Adnana Hornoiu
Tehnoredactor: Sara Sârbeanu
Ne-am obișnuit să fim singuri. După trei luni de carantină și o vară chinuită, am învățat să nu mai avem așteptări de la 2020 și am acceptat realitatea: trebuie să ne simțim bine fără compania celor dragi. Ne distanțăm social, stăm cu dezinfectantul agățat de curea și cu masca pe față. Ne dăm „întâlniri” în mediul online; rețelele de socializare au devenit cele mai importante instrumente pe care le deținem. Suntem cetățeni responsabili: fără petreceri, excursii și întâlniri; fără prieteni timp de 6 luni. Am crezut că inimile noastre s-au imunizat împotriva socializării, dar începutul anului școlar ne-a dat toată filosofia peste cap. Voiam să ne strângem iar în brațe cu nepăsare, să mergem la o cafea cu prietenii și să vorbim cu ei ore în șir. Abia a trecut prima zi de liceu, că zidurile pe care le-am construit în jurul nostru s-au năruit cât ai clipi. Cu regulile, însă, cum a rămas?
Pandemia ne-a afectat pe plan emoțional mai mult decât am vrea să admitem. La suprafață suntem bine: ne bucurăm că avem șansa să revenim cât de cât la normal și încercăm din răsputeri să dregem ceea ce virusul a stricat. La liceu, respectăm regulile. Ne dezinfectăm până ne amorțesc mâinile, stăm cuminți în bănci, departe de colegi, ne schimbăm măștile regulat. Nu cea mai fericită situație, dar este un început – prima rază de „normalitate” din martie încoace. Ne concentrăm, deci, pe aspectele pozitive, alungând imediat orice gând sumbru care îndrăznește să ne amenințe bucuria. „Doamne ferește! Hai să nu ne gândim la asta… Totul o să fie bine!”. O atitudine cât se poate de admirabilă, având în vedere circumstanțele, dar nu întotdeauna cea mai bună. Uneori, trebuie să admiți că lucrurile nu merg chiar atât de bine, că, oricât de mult am zâmbi sau ne-am bucura, teama și dezamăgirea noastră rămân în suflet. Ne luptăm în fiecare zi cu singurătatea și dorul, și încă nu am reușit să câștigăm.
Dar nici nu este nevoie. Poate vrem să părem puternici, de neînvins; invulnerabili în fața pericolului care ne amenință planeta. Ne străduim să ne păstrăm calmul, să rămânem pozitivi pentru a nu-i descuraja pe cei din jur, însă pur și simplu nu mai putem. Am ajuns la limită și nu mai avem cum să ne prefacem că totul este în regulă. Avem nevoie de o pauză, dar chiar și acest lucru pare acum imposibil. E greu să ne împăcăm cu toate regulile: ni se par multe, inutile și sufocante. Acum, marea majoritate a tinerilor nu se teme atât de virus, cât de faptul că l-ar putea transmite celor dragi, punându-le viețile în pericol. Dar chiar și așa, tot am mai călcat strâmb. Am mai luat în brațe câte un prieten; ne-am văzut mai des și poate am stat prea aproape. Ni se pare că nu merităm să fim condamnați pentru asta: la urma urmelor, auzim mereu că „totul va fi bine!”, că „vom trece și peste asta!”, că „în semestrul doi sigur ne revenim”. Totuși, e timpul să privim adevărul în față: nu știm ce va fi peste una, două, trei luni. Nu știm dacă vom avea un „semestrul doi”. Nu știm nici măcar dacă va trebui să revenim la situația din primăvară. Înotăm într-o mare de presupuneri și preziceri, știind că nu vom reuși să ieșim niciodată la liman.
În cazul acesta, ce-i de făcut? Merită să ne izolăm iar de lume, să trăim cu frica-n sân, să ne panicăm din nou? Va fi greu să revenim la solitaritate acum, după ce ne-am bucurat de libertate din plin. Ne este dificil să ne autoimpunem izolarea, știind că inima noastră încă tânjește după puțină companie. Mediul online a început să nu mai fie considerat o soluție – ne-am săturat de atâtea ore petrecute în fața calculatorului, de zeci de materiale și fișe digitale, de conferințele pe Google Meet și de sutele de mesaje pe Whatsapp. Obișnuiam să ne înconjurăm cu tehnologie cât de mult puteam. Acum, nu mai știm cum să scăpăm de ea. Prietenul nostru cel mai bun s-a transformat în dușmanul nostru de moarte. Și totuși, mediul online rămâne singura soluție – cazurile cresc pe zi ce trece, liceele se închid pe bandă rulantă, dar multora deja nu le mai pasă. Ține de noi să fim responsabili, să ne împingem la o parte suferințele proprii și să ne gândim mai mult la întreg. Singurătatea este de nesuportat, dar la fel este și boala.
Virusul a devenit o parte din viața noastră – nepoftită, nedorită, dar încă acolo. Vrând-nevrând, trebuie să învățăm să trăim cu el: să ne călcăm pe inimă și să-l primim în rutina noastră. Nu e nevoie să ne închidem în camere și să plângem, dar nici să ne continuăm viața de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Înaintăm lent, dar sigur, prin haosul din jurul nostru, încercând să nu îl lăsăm să ne cuprindă. Facem greșeli în fiecare zi, le regretăm și apoi o luăm de la capăt. Nu putem pretinde că suntem perfecți, dar ne dăm silința. Faptul că ne luptăm zi de zi cu singurătatea nu este un lucru mic: în final, noi suntem schimbarea.
