Tehnoredactor: Andreea Găgeatu
În cele mai fericite cazuri, îi iubim și ne iubesc. Însă cum și-au lăsat amprenta asupra ta toți acești ani petrecuți în sânul familiei? Ai învățat rețete moștenite de la stră-stră-străbunica ta, ai devenit germofob și nu te simți în largul tău dacă nu îți faci curat în cameră de cel puțin două ori pe zi sau poate te-ai revoltat împotriva sistemului și a regulilor casei, a căror strictețe e demnă de comparat cu cea a regimurilor autoritare? Oricare ar fi varianta, nu putem nega că părinții au o influență considerabilă asupra noastră și vrem, nu vrem, le semănăm mai mult decât suntem dispuși să admitem.
Nu putem contesta faptul că, de cele mai multe ori, ne vor numai binele și încearcă să ne protejeze. Totuși, cât de bine știu să arate asta?
Freud, chiar dacă punea mult prea mult accentul pe sexualitate, știa el ce știa. Este dovedit științific că relația dintre copii și părinți este foarte importantă încă din primii ani de viață și că multe dintre comportamentele noastre din perioada adolescentină, respectiv adultă, se pot explica prin anumite evenimente marcante ale copilăriei noastre: de la a nu ni se fi schimbat scutecul la timp până la a fi petrecut prea mult timp cu bona și prea puțin cu familia. În concluzie, fiecare dintre noi a fost modelat într-o anumită măsură de părinți.
Astfel, putem remarca anumite comportamente toxice ale părinților, care sunt bazate adeseori pe un dezechilibru între fermitate și permisivitate.
Din dorința de a ne proteja și de a nu suferi așa cum au făcut-o ei, au tendința de a își proiecta visurile neîndeplinite asupra noastră. Nu se poate spune că ai avut o copilărie adevărată dacă nu te-au amenințat ai tăi măcar o dată că te trimit la capre, fiindcă credeau ei că o să mori de foame cu psihologia, muzica sau orice altă profesie la care tu visai și care nu era în concordanță cu idealurile lor. Și pentru câteva secunde, poate chiar te-ai imaginat pe vârful unui deal, cu câteva oițe pe lângă tine și parcă viața de cioban nu suna atât de rău. Apoi ai fost trezit la realitate și ai continuat dezbaterea aprinsă cu ai tăi, în care încerci să le explici că ai nevoie să faci propriile greșeli, să-ți creezi propriul drum și că ei trebuie să aibă încredere în tine și în alegerile tale. Poate știi că o să mori de foame cu facultatea de filosofie, dar măcar nu o să regreți niciodată că nu ai făcut-o.
De asemenea, mai există situația în care ești puișorul mamei. Ce se întâmplă atunci când tu vrei să-ți iei zborul, iar ai tăi nu vor să te lase? Este o trecere bruscă, de la a-ți vedea părinții ca pe o autoritate supremă, la a te răzvrăti și a contesta fiecare sfat pe care ți-l dau, totul ca în final să înțelegi că sunt și ei oameni ca tine: au calități și defecte, câteodată au dreptate, iar câteodată greșesc. Dacă îmi spunea mie mama la zece ani să fiu adormită la ora nouă, adormeam tremurând la gândul papucului cu care mă amenințase o singură dată, suficient însă pentru a avea coșmaruri cu papuci zburători care mă urmăresc sau oameni care mă pun în saci și mă duc în pădure.
Toate aceste experiențe și trăiri te-au transformat pe tine în persoana care ești azi și pot avea repercusiuni serioase asupra modului în care te raportezi la viață și la cei din jur. Nu ai încredere în tine și te compari mereu cu cei din jur? Probabil ai trăit în umbra unui frate mai mare sau măcar te întrebau ai tăi de fiecare dată când veneai de la școală: „Cât a luat Marcel la test? El de ce a putut și tu nu?”. Te consideri perfecționist, iar fiecare greșeală te dezamăgește profund? Te trezești câteodată epuizat din cauza efortului pe care îl depui constant, dar parcă tot nu ești mulțumit de rezultatul final? Atunci cu siguranță te-au marcat următoarele cuvinte: „Nu există nu poți, există doar nu vrei” ori „Poți mai bine de-atât!”.
Totuși, nu ne putem învinovăți părinții – au încercat să ne crească cât de bine au putut ei și, ca să fim complet sinceri, nu există rețeta perfectă pentru a crește un copil. Tot ce putem face e să fim conștienți de aceste lucruri, fiindcă la un moment dat s-ar putea să reprezinte niște impedimente în formarea relațiilor de prietenie, de cuplu sau profesionale și să le dăm și puțin credit alor noștri, pentru că, până la urmă, sunt responsabili și de multe dintre aspectele pozitive ale caracterului nostru.
