Tehnoredactor: Diana Dumitrescu
Fiecare dintre noi s-a familiarizat, până în momentul de față, cu ideea de protest, de ieșit în stradă pentru a schimba ceva în societate. Fie că am fost chiar noi înșine la o astfel de manifestație sau i-am văzut pe părinții noștri ducându-se, fie că am văzut la televizor imagini cu mii de oameni care aveau în mână pancarte cu mesaje inscripționate, oamenii luptă pentru diverse cauze, unindu-și vocile într-una singură.
La peste două luni de la realegerea controversată a lui Aleksandr Lukașenco din 9 august, conducătorul Belarusului încă din 20 iulie 1994, cunoscut drept „ultimul dictator al Europei”, oamenii continuă neîncetat să protesteze, iar forțele de ordine nu încetează să arate un comportament brutal, total inadecvat: Ministerul de Interne din Belarus a avertizat că poliția va folosi gloanțe adevărate dacă protestele nu vor înceta.
În fiecare duminică, aproape 100.000 de oameni s-au mobilizat și au ieșit în stradă în Minsk. Singurul răspuns pe care l-au primit de la autoritățile belaruse a fost arestarea a sute de protestatari pașnici, inclusiv a unor politicieni și jurnaliști, respingând absolut orice formă de dialog cu manifestanții opoziției, numiți de Lukașenco „șobolani” și „naziști”, acuzându-i că ar dori să rupă legăturile Belarusului cu Rusia. Ne confruntăm aici cu o atitudine similară pe care a avut-o Nicolae Ceaușescu, conducătorul regimului comunist din România până în ’89, regim pe care generația noastră l-a înțeles din cărți, știri, dar cel mai bine de la părinți și bunici, care au trăit în acea perioadă. Precum Nicolae Ceaușescu, care și-a continuat discursurile până în ultimele clipe, ignorând revoltele românilor, președintele Belarusului nu a schițat niciun gest de a discuta rațional cu oamenii sau de a da înapoi, nici măcar cu o jumătate de pas.
Într-una dintre declarațiile sale, Lukașenko a spus: „Vreau să protejez ce am creat timp de 25 de ani, un sfert de secol, cu mâinile noastre.”. Ce încearcă, de fapt, să „protejeze” Aleksandr Lukașenco, este regimul barbar pe care l-a consolidat în toți acești ani în care a fost la putere, un regim în care oamenii nu se simt deloc protejați – un regim brutal, dominat de bestialitate, care îi întâmpină pe manifestanți cu grenade acustice. Oamenii care au încercat să se opună asaltului au fost bătuți și forțați să se urce în dube negre, neinscripționate. Președintele Consiliului European, Charles Michael, a declarat că Uniunea Europeană nu recunoaște rezultatele alegerilor prezidențiale din Belarus, întrucât nu au fost libere și nu au respectat standardele internaționale.
Chiar în a doua noapte de proteste după alegerile prezidențiale din 9 august, presa din Belarus a publicat o înregistrare cu un protestatar, Alexander Taraikovsky, care a fost împușcat mortal de către polițiști, deși nu a făcut niciun gest despre care s-ar putea spune că părea să instige la violență: doar s-a apropiat de forțele de ordine, încet-încet, cu mâinile ridicate. Acesta este doar unul din exemplele care ne arată că, în pofida faptului că lumea a evoluat față de acum 50 de ani și anumite probleme s-au diminuat (sau, cel puțin, oamenii au început să protesteze în număr mult mai mare), miezul societății încă are părți disfuncționale. Prin disfuncționale înțelegem încălcarea continuă a libertății oamenilor, din diferite țări, diferite regimuri politice sau care aparțin anumitor minorități.
Între situația actuală din Belarus, protestul din România de pe 10 august 2018, protestele din Hong Kong din 2019, mișcarea „Black Lives Matter” din vara acestui an, precum și alte mitinguri de prin toată lumea, putem să tragem un fir subțire care să le conecteze și să rezumăm totul în 3 cuvinte: oamenii se revoltă. Oamenii s-au săturat să fie victime ale unor regimuri politice și să trăiască într-o societate dominată în continuare de nedreptate, intoleranță și încălcare a libertății.
