Marc intră în cafenea, mijește ochii, se uită la fotografia pe care o ține discret în mână și încearcă să o recunoască pe Ana la una dintre mese. Nu e un blind date, așa cum ați putea crede, cei doi se cunosc din clasa a V-a, dar Marc suferă de o afecțiune neurologică puțin cunoscută, care îl face să nu poată recunoaște chipurile oamenilor. Prosopagnozie se numește boala și, deși nu pune viața în pericol, ea generează obstacole însemnate în viața socială a celor care suferă de ea.
Cu siguranță ți s-a întâmplat să întâlnești pe cineva cunoscut pe stradă și, pentru o secundă, să nu îl recunoști. În astfel de situații, cei mai mulți dintre noi fluturăm de câteva ori din gene și, treptat, începem să remodelăm în minte trăsăturile persoanei respective, ca într-un fel de portret mental.
Poate pare greu de crezut, dar sunt oameni care văd clar nasul, gura, ochii cuiva, fără să poată da însă o identitate clară chipului din fața lor. O mare parte a prosopagnozicilor povestesc chiar cum și-au cerut scuze în repetate rânduri atunci când s-au ciocnit cu cineva, pentru ca mai apoi să realizeze că acel cineva era reflexia lor dintr-o oglindă.
Tutorial download bodybuilding program without equipment when you don’t have time – grenier04 750 buy cernos gel testogel in online shop boutique nutrition musculation.Chipul nostru reprezintă interfața prin care intrăm în contact cu lumea exterioară – este primul semn de recunoaștere socială și cel care, afișându-ne emoțiile, ne pune în relație cu ceilalți și, astfel, ne definește social. Ce se întâmplă însă când nu recunoști chipurile celorlalți? Majoritatea persoanelor cu prosopagnozie pot descifra și ele expresiile faciale, își dau seama dacă cel din fața lor e supărat, anxios sau fericit, doar că nu pot asocia respectivele fețe cu persoanele cărora le aparțin.
Deși, în prezent, persoanele care aparțin acestei minorități neurologice dispun de tot mai multe cărți, website-uri și grupuri de susținere, prosopagnoziei nu îi este consacrat gradul de înțelegere dorit: încă există un fel de placiditate în rândul oamenilor atunci când este vorba despre boli neurologice de care nu au mai auzit, iar unii medici sunt în continuare în impas atunci când trebuie să diagnosticheze această afecțiune.Toți cei care suferă de acest sindrom sunt nevoiți să se bazeze pe diverse strategii individuale de recunoaștere facială.
Tehnicile individuale vin în forme cât mai diverse: Lucy, o fată din SUA, a început să deseneze, gândindu-se că în acest mod îi va fi mai ușor să se descurce: un portret pe zi, timp de un an – asta era regula ei de aur. A ajutat-o într-o anumită măsură să-și imprime în minte anumite idei legate de fețele membrilor familiei sau ale prietenilor, dar problema de bază rămânea aceeași; atunci când își imaginează fața cuiva, ea nu vede nimic concret. Pentru prosopagnozici, anumite trăsături distinctive folosesc drept indicii deosebit de importante în recunoașterea oamenilor, după cum ne arată un episod din viața lui Lucy: când soțul ei s-a tuns, ea nu a fost capabilă să îl recunoască, pentru că memorase tocmai detaliile legate de frizura lui.
Un alt exemplu este cel al neurologului Oliver Sacks. Încă de mic, avea probleme în a-și recunoaşte prietenii, dar nu a acordat atenție acestui amănunt înainte de a intra la școală, unde, atunci când și-a confundat colegii, a fost acuzat că este neatent, superficial sau chiar ignorant. Tot el povestește cum a fost admonestat când nu a recunoscut o persoană cu care avea întâlnire. A stat zece minute în pragul cafenelei, dezorientat, după care a apărut o doamna în fața lui care i-a spus dojenitor „Mă întrebam cât timp îți va lua să mă recunoști”. Toată viața, Oliver Sacks a evitat conferințele, petrecerile și adunările mari, pentru că se simțea pierdut și anxios, conștient că va fi pus într-o situație jenantă.
Nu este singurul pe care prosopagnozia îl determină să se izoleze. Marea majoritate a oamenilor cu acest sindrom se ascund de ceilalți, se tem că vor fi judecați și blamați, fără ca lumea să înțeleagă că nu e un moft, ci o tulburare neurologică. Familiaritatea și recunoașterea, deși aparțin aceluiași spectru, nu se determină reciproc, deci prosopagnozicii nu ar trebui marginalizați; capacitățile lor sociale nu sunt definite de afecțiunea lor.
Și vizionatul filmelor este o adevărată provocare pentru prosopagnozici: faptul că fiecare film înfățișează zeci de personaje, cu diverse outfit-uri, în diverse contexte, îi induce în eroare, făcându-i adesea să se întrebe „Cine e fata asta? E cumva cea care purta un tricou roz în prima scenă? Sau aia era Cindy?”.
Oliver Sacks a înțeles că prosopagnozia poate fi „învinsă” prin joc și prin bunăvoință din partea celorlalți. Persoanele care suferă de acest sindrom nu ar trebui să poarte un stigmat social. Din contră, ele au adesea avantajul de a fi mai creative, pentru că tehnicile pe care le dezvoltă pentru a recunoaște chipurile celor din jur sunt o formă de exersare a minții și a imaginației. Până la urmă, cu toții avem mici diferențe care ne fac speciali și valoroși.
Text: Aletheia GrădinaruFoto: Ana Mateea
Grafică: Ana Maria Grama
