Suntem lăzăriști. Suntem parte a istoriei conservate în patrulaterul format de zidurile acestui liceu. Plimbându-ne de-a lungul coridoarelor. Și bunicii, și părinții mei au trecut pe aici. Și au multe de povestit. Săpând printre amintiri, alături de ei, am descoperit atmosfera postbelică, respectiv postdecembristă din liceu.
Lazărul anilor cincizeci era un liceu de fete, și pe atunci „de top”, dominat de o sobrietate și severitate oarecum aristocratice, așa cum probabil ne imaginăm cu toții că era. Unele profesoare încă mai purtau ținute pe care le aveau din perioada interbelică, elegante și rafinate, într-o epocă în care nu se mai găseau haine în magazine și existau doar două, trei tipuri de stofă, pe care le purta toată lumea. Pe de altă parte, elevele, disciplinate, purtau o uniformă obligatorie care consta dintr-o fustă bleumarin și o bluză albă, sau o rochie anostă din stofă bleumarin, toate însoțite neapărat de matricola cu numele liceului, cusută pe mânecă.
În același timp, această perioadă era una de trecere de la tradiția interbelică la perioada sălbatică, agresivă a comunismului, cu o atmosferă foarte tensionată. Astfel, copiii din fostele familii de elită aveau cel mai mult de suferit, sub amenințarea constantă a închisorii. Din păcate, controlul din partea statului comunist mergea, în acea perioadă, mai departe decât am crede, temându-se de rămășițele burgheze ale societății și chiar de posibilul caracter „reacționar” al întâlnirilor dintre eleve. În acest sens, un chiul organizat ar fi putut fi pedepsit cu exmatricularea. În noaptea de Înviere se organiza un bal în sala de sport, la care prezența era obligatorie, pentru a împiedica elevele să meargă la biserică. Alteori, în Amfiteatru, era invitat câte un scriitor al vremii, precum Mihail Novicov, care povestea elevelor despre Doftana și despre suferințele comuniștilor în închisori. În pofida acestor realități crude, orele de curs ale bunicilor noștri erau fascinante. Cei mai mulți profesori le predau cu bucurie și dăruire.
În pauze sau la ora de sport, fetele jucau volei în curtea din fața liceului, unde era instalat un fileu, iar pe gard, cocoțați, făceau galerie băieții de la Bălcescu, actualul Sf. Sava. Educația fizică era tratată cu mare seriozitate, la ore făcându-se exerciții la paralele, la bârnă, la cal și la capră, iar pentru notare, elevele erau duse pe stadionul fostului cartier Uranus, unde făceau sărituri la groapa de nisip și alergări. De asemenea, la orele de muzică veneau în sala de festivități diverse personalități precum Elena Cernei și Magda Ianculescu, soprane, Nicolae Secăreanu, bariton, și Iosif Prunner, pianist al Filarmonicii, care acompania corul elevelor la serbările din cadrul liceului.
În anul școlar 1989-1990 a avut loc trecerea de la comunism la democrație, când totul se cam reducea la păstrarea aparențelor, autoritatea manifestându-se, mai ales, prin controlarea uniformelor și interzicerea părului lung în cazul băieților. Uneori, câte un „derbedeu” cu pantalonii vârâți revoluționar în bocanci, se refugia prin Cișmigiu de frica directorului. După anul 1990, însă, sentimentul de libertate absolută pusese stăpânire peste sufletele tinerilor lăzăriști, aspiranți la modelul occidental. Atmosfera era pestriță și veselă, iar elevii care, pentru prima oară în viața lor de școlari, puteau veni îmbrăcați pe placul lor, aveau ocazia să își etaleze, cu mândrie, la liceu, hainele lor preferate. Blugii tăiați în genunchi sau cu buzunarele găurite erau tolerați, ceea ce pe noi, care suntem astăzi urmăriți de notoria agendă a domnului Săndel, ne-ar putea umple de ciudă. Astfel, rockerii cu bocanci și geci de piele, dotate cu cât mai multe curele și catarame, puteau avea o ținută corespunzătoare și completă. Apoi, când acești „nespălați” se hotărau să se primenească, treceau la tricouri imprimate cu numele trupelor favorite, la geaca de blugi și geanta militărească de pe care nu puteau lipsi inscripțiile făcute cu pixul și insignele. Descendenții acestor oameni simpatici pot fi observați și astăzi, perindându-se agale pe holurile habitatului liceal, ducând mai departe moda instaurată în mileniul anterior.
Perioada postdecembristă a fost marcată de rivalitatea dintre diferitele categorii de lăzăriști: erau sus-numiții „rockeri”, cu pletele în vânt, apoi „brosării” (fani ai trupei Bros), cu frizuri care semănau cu o ciupercă, „depeșiștii” (fani ai Depeche Mode), cu ceafa rasă și părul din ce în ce mai lung până în vârful capului, și „discarii”, care își împărțeau pasiunea între Michael Jakson, Prince, Sandra, Madonna, Cindy Lauper și alte vedete pop. În timpul și după ore, puteai să-i găsești pe mulți lăzăriști prin Cișmigiu, iar cei cool populau Cireșica, dar mai ales Trestiana, bomba de lângă metrou, care astfel a devenit precursoarea lui Coffee Factory. Să nu uităm de pizzeria de lângă Hașdeu, la care se vindea un fel de talpă făcută din făină, cu ceva bulion și ceva telemea pe ea, care, pentru tinerii lihniți, ce ieșeau la șapte și jumătate seara de la liceu, era delicioasă. Totuși, în anii nouăzeci exista și un bufet în liceu, la parter, lângă scara scârțâitoare, de lemn, unde în pragul ușii era o tejghea de la care puteai cumpăra biscuiți, napolitane, ciocolată, chifle și nou-introdusele Fanta și Coca-Cola. Altfel, procedura era ca a părinților lor, ulterior, a unora dintre noi, să își aducă sendviciul de acasă. În această perioadă, în fiecare pauză, se formau echipe și se juca baschet în curtea inundată de razele soarelui, reprizele având, uneori, prelungiri neașteptate și în timpul orelor de curs. Acest obicei este respectat și acum cu sfințenie, pentru că noua generație nu dorește să interfereze cu buna desfășurare a tradiției.
Ca martori direcți și indirecți, noi cunoaștem doar trei din cele o mie și una de laturi ale Lazărului, care păstrează între ele memoria tuturor râsetelor, lacrimilor, a sentimentelor cele mai intense simțite de tinerii care se îndrăgosteau pentru prima oară și a visurilor pe care și le făceau aproape-absolvenții la ultimele ore de curs, la sfârșitul lunii mai, cu coatele sprijinite pe bancă și briza care aducea miros de Cișmigiu…
Text: Ana CucuFoto: Andreea Ciocan și Iustina Drăghici
