Electric Castle, începând cu locația și muzica, până la oamenii pasionați, are mai multe de oferit decât orice alt festival din România. Pentru mine, „noua aventură” către Cluj a început cu foarte mult noroc undeva prin luna februarie când am primit o invitație către unul dintre cele mai așteptate evenimente ale anului.
Lunile au trecut repede, iar pe 17 iulie, după 10 ore pe tren și încă una cu autocarul, eram în Bonțida, la porțile de acces. Mi s-a părut foarte amuzant să descopăr cu pași mărunți castelul Banffy și împrejurimile. Dacă urmărești (puțin obsesiv) paginile de Instagram și Facebook EC, crezi că este imposibil să te pierzi în festival, doar ce ai ajuns acasă. Realitatea e mai frumoasă, simți o energie fantastică în jurul tău… și inevitabil vei ajunge să te rotești admirativ și repetitiv în jurul castelului.
EC este o combinație ieșită din comun, unde arta din cadrul campaniei „New Media Castle” se întâlnește cu rockeri, cu hipsteri și cu muzică indie, tehno sau dnb. Este locul unde am cântat din toată inima toate piesele de la BMTH și 30 Seconds to Mars, unde „ne-am luptat” pentru o minge de la Samsung, unde frica de înălțimi s-a dat și ea bătută în roată. Hangar a fost declarată scena de suflet, dar la concertul favorit ar fi foarte greu să faci un clasament. În fiecare zi era obligatoriu cel puțin un drum până la Lidl, cel puțin o poză la panoul cu mesaje și una la castel. Indiferent cât de obosită eram, la fiecare „Afterglow” sau „Nobody to love” energia trebuia să revină.
La EC descoperi cei mai mulți artiști și cei mai frumoși oameni. La EC te simți liber, nu mai conta că hanoracul și bluza mea nu aveau nicio armonie, în situațiile disperate de a nu îngheța de frig. Iar la 5 dimineața, era perfect normal să cumperi un kurtos pentru a-ți încălzi degetele.
Un mic pont, în cazul în care ești cazat în Cluj, ar fi să nu te bazezi pe autocarele EC (sau cel puțin nu pe întreaga durată a festivalului). Cozile sunt destul de lungi, iar trenul e o alternativă mult mai rapidă. Cât despre ploaie, ediția de anul acesta a fost probabil cea mai secetoasă înregistrată vreodată, spre bucuria multora și tristețea veteranilor festivalului, deci cizmele de cauciuc nu prea au fost de ajutor.
Galeria mea este în acest moment invadată cu poze și video-uri (în special de la BMTH, cu bunăvoința prietenilor care au filmat concertul pentru mine), iar pe umeraș stau un hanorac și o șapcă de la EC. Cert este că festivalul a însemnat mai mult, atât de mult, încât singura soluție pentru a înțelege este să te duci și tu acolo.
A meritat EC? – 100% Ne vedem la anul? – 200%
Text: Ina Câmpan
Foto: Mihnea Chelu
