Timpul devine din ce în ce mai limitat: responsabilitățile ne acaparează viața, sufocându-ne încetul cu încetul odată cu trecerea anilor. În epoca contemporană, însă, a apărut o soluție pentru această problemă, creată parcă special pentru a ne mări în mod miraculos capacitatea de muncă: multitaskingul.
Acesta a început să devină mai puțin o abilitate pe care o posedă unii, cât o metodă de a rezolva aproape orice situație de criză în care ne aflăm. Ni se creează iluzia că totul poate fi terminat cu ușurință dacă lucrăm în acest mod și continuăm să ne susținem astfel până la adânci bătrâneți. Abia atunci, însă, realizăm cât de puțin am realizat de fapt. Multitaskingul a devenit masca sub care ne ascundem rezultatele grăbite, pretextul larg acceptat de a transforma totul în ceva superficial, căci nu există o cale mai ușoară de a ne feri de probleme aproape cu indiferență.
La suprafață, multitaskingul este o metodă-minune, un mecanism ingenios prin care putem face totul. Mulți îl folosesc în viața de zi cu zi, de multe ori inconștient: mâncăm în timp ce învățăm sau poate ne ocupăm pe bucăți de problemele noastre, însă într-o ordine haotică. Ori sarcinile se derulează fără pauză în fața noastră. Când terminăm, avem un fals sens de împlinire; suntem mândri că am realizat atâtea într-un timp scurt. Uităm să mai verificăm calitatea rezultatelor noastre, fiind siguri că este una ridicată datorită metodei de lucru. Aici stă păcatul multitaskingului: ne concentrăm prea mult nu pe procesul de rezolvare a sarcinii, ci mai degrabă pe finalizarea ei. În acest secol, productivitatea, ori mai degrabă cantitatea, este preferată. Nu ne gândim neapărat la ceea ce facem (poate pentru că nu ne cere nimeni acest lucru), ci încercăm să înghesuim cât mai multe în insuficientul timpul pe care îl avem. Multitaskingul a devenit scuza inconștientă pe care ne-o acordăm, căci ne-am obișnuit cu prezența lui în viața noastră.
Cu toții știm că elevii se folosesc poate prea mult de multitasking: am fost învățați să facem asta. Ni s-a spus că așa ne putem organiza ușor, că putem lucra eficient, dar și avea timpul liber râvnit. Ne pregătește de „viața reală”. Ce nu ne-au spus, însă, este cât de mult rău ne face. Atenția ni se mută cu viteza fulgerului, construind puțin câte puțin bazele precare ale fiecărei sarcini ce trebuie îndeplinite. Creierele noastre devin mai încete: persoanele ce folosesc multitaskingul frecvent nu se mai pot concentra pe un singur element. În timp, devenim exact opusul a ceea ce sperăm să fim: suntem mai lenți, mai neatenți, mai neproductivi. Timpul câștigat la prețul multitaskingului îl înlocuiește poate pe cel pierdut în viitor, când nu vom mai putea să realizăm totul cu atâta agilitate.
Acum, multitaskingul a devenit o falsă abilitate dezvoltată de aproape toți și cerută pretutindeni. Muncim neîncetat, ne obosim și învățăm prea multe dintr-odată. În final, nu ne alegem cu aproape nimic: productivitatea noastră mecanică s-a amestecat cu mii de alte foi, idei și rezultate. Ne-am făcut totuși treaba și ne-am făcut cunoscută și contribuția. Chiar și așa, din când în când, ar trebui să luăm o pauză din galopul nebunesc cu care înaintează viața, și să ne bucurăm de un moment singuri, în compania gândurilor noastre și a unui singur scop. La urma urmelor, nu degeaba se zice că, de multe ori, calitatea este mai bună decât cantitatea!
Text: Eliza Niculescu
Grafică: Ada Tuță
