Un personaj perfect, o lume de basm, adulți fără griji și responsabilități, un animal credincios cu o inteligență superioară și o școală în care nu se învață, practic, nimic. În mare, la așa ceva se rezumă magia care face desenele animate să fie atât de atractive pentru persoane de toate vârstele.
Fie că ne referim la frații noștri mai mici, sau la noi înșine în vremea copilăriei, este important să privim în retrospectivă la efectul pe care îl au desenele animate în modelarea personalității viitoarei generații.
Primul lucru care ne sare în ochi atunci când vedem un episod de desen animat este logica distorsionată a lucrurilor, care îi poate face pe cei mici să aspire spre niște idealuri imposibile. Fie că personajul principal este o prințesă, un vampir sau un copil normal, problemele acestuia nu sunt tocmai în conformitate cu realitatea. Să luăm, spre exemplu, adulții. În cele mai multe cazuri, aceștia sunt portretizați, la rândul lor, tot ca niște copii, fără griji reale, incapabili uneori să își rezolve problemele, acestea urmând să fie lăsate în seama protagoniștilor. În aceeași manieră, animalele nu vor absolut niciodată răul eroilor, având personalități umane și fiind gata în permanență să citească mintea protagonistului, pentru a ști exact de ce are acesta nevoie.
Totodată, personajele sunt întotdeauna frumoase, cu mulți prieteni și o viață uimitoare. Un bun exemplu pentru această categorie este Shaggy Rogers din serialul Scooby Doo. Acesta este un adolescent slăbănog, care oricât ar mânca își păstrează greutatea constantă, fără a se prezenta și ca practicând vreun sport, în afara alergatului după monștri, evident. Acesta este detectiv, iar împreună cu prietenii săi din Gașca Misterelor și câinele vorbitor, pleacă în căutarea enigmelor pe care reușesc întotdeauna să le rezolve cu ușurință. Pe lângă situația fizică enigmatică a personajului, un alt semn de întrebare care apare este locul de unde le provin toți banii. Deși în serial se menționează că nu primesc niciodată bunuri materiale de pe urma rezolvării misterelor, mereu își permit să stea în camere de hotel, să participe la festivaluri sau să își cumpere mâncare.
Desigur, nimeni nu ar vrea să se uite la un desen animat în care un personaj fără prieteni merge la școală, se întoarce acasă și atâta tot, însă puțin realism nu strică nimănui, deoarece lumea reală este foarte diferită de cea pe care desenele o prezintă. Un copil care crede tot ce vede la televizor ajunge să trăiască în acea lume de basm, care nu ar putea ajunge niciodată realitate. Tras înapoi în lumea reală, va prefera fantasma văzută pe micul ecran, fiind cu ușurință dezamăgit de lumea reală, pe care nu o va putea închide și deschide după bunul plac, ca pe un televizor.
Alt aspect negativ al desenelor animate este că în cazul copiilor, ele dau dependență. Cred că ne este tuturor cunoscută expresia ,,Va urma…’’. Pentru cei mici, la vârsta la care curiozitatea este cel mai bine dezvoltată, episoadele cu urmări trebuie văzute neapărat. Această tehnică este adesea folosită și în rândul unui public țintă cu vârste mai ridicate, dar preferăm să credem că un adolescent are puțin mai mult autocontrol decât un copil de șapte ani, care nu poate decât să se întrebe dacă eroul va prinde răufăcătorul sau vice-versa.
Pe de altă parte, desenele animate au și părți bune, care sunt ilustrate cel mai bine de desenele animate ,,interactive’’. În cadrul acestora, copiii sunt antrenați să răspundă unor întrebări, să rezolve calcule sau mistere. Practic, în loc să stea pur și simplu hipnotizați de televizor, copiii trebuie (măcar în aparență) să își folosească mințile și să gândească. Benefice mai sunt și desenele animate cu curiozități, în care este prezentat pe limbajul copiilor un anumit subiect din istorie, biologie sau alte științe. Cu măsură, aceste desene animate pot să dezvolte creativitatea și gândirea analitică a copiilor, reprezentând și o bună sursă de informare.
Așadar, deși situația nu este atât de roz pe cât desenele animate o prezintă, acestea au reprezentat o parte foarte importantă a copilăriei noastre. Poate chiar și acum, deși nu am vrea să recunoaștem, revedem câte un episod, amintindu-ne cum stăteam cu capul în jos pe canapea și sorbeam din priviri personajele viu colorate, ignorându-le parcă toate defectele.
Text: Beatrice Gearbă
Grafică: Alexandra Candidatu
