Imaginează-ți că viitorul sau destinul e la o tastă distanță de a fi schimbat după bunul plac. Ai apăsa-o, dacă ai avea șansa? Să zicem că te afli în fața unui calculator. Îl deschizi, apoi începi să-ți scrii propriul algoritm al vieții. Verifici dacă îl rulează- dacă da, atunci îl pui în aplicare și devine noul tău drum în viață, dacă nu, atunci o iei de la capăt până când răspunsul va fi unul pozitiv.
Aici vine, însă, partea interesantă- așa zisul algoritm poate rula chiar şi cu mici erori, care ne pot duce, totuși, la un rezultat final (fie el și incorect), dar, totodată, ele ne pot bloca programul. Nu le desconsidera. Greșelile devin, de-a lungul timpului, martorele evoluției noastre, devin experiența pe care o căpătam și de care avem nevoie pentru a recrea o versiune mai bună a noastră. Poate că, uneori, este bine să lăsăm o eroare să ne dea peste cap algoritmul. Totuși, să nu ajungi la concluzia că erorile trebuie să devină necesare.
Ce ai zice dacă am scrie acum, aici, un algoritm al nostru care să ne prezică măcar o mică parte din viitor?O să pornim de la cuvântul de bază (sau altfel spus „variabila dependentă”)- destinul. În jurul său vom adăuga niște factori care îl definesc și îi asamblează sensul. Ele se vor numi „variabile explicative”, cu ajutorul cărora vom crea un model matematic, ca un joc banal între cifre.
Una dintre variabilele explicative desprinsă de la cuvântul nostru de bază ar putea fi ideea de fatalism. Fatalismul, conform DEX, este o doctrină care consideră că toate evenimentele din viața oamenilor ar fi dinainte un joc al destinului, fapt demonstrat și de filozoful Vasile Conta. Acesta spune că a fost un timp în care lumea credea că toate lucrurile și mișcările lor sunt îndreptate de către voință, liberul arbitru, bunul plac al oamenilor sau al unor ființe supra- omenești și întâmplarea. Apoi s-a demonstrat că orice fenomen fizic, moral sau intelectual din lume este, de fapt, controlat de o lege fixă și naturală. Mai simplu spus, nu există așa zisul liber arbitru sau întâmplare, ci doar materie care se mișcă și se metamorfozează până la infinit în timp și spaţiu, ca și mișcările ei.
La fel este și în cazul determinismului, o teorie potrivit căreia fenomenele sunt rezultatul unor înlănțuiri de cauze și efecte necesare și repetitive. Conform credinței populare, determinismul afirmă că toate întâmplările viitoare au fost deja „prezise” și vor avea loc obligatoriu (poziție cunoscută şi sub numele de fatalism). Totuși, liberul arbitru ar putea fi considerat, la rândul lui, o altă variabilă explicativă. Este dreptul nostru de a ne pava singuri calea, cărămidă cu cărămidă, indiferent de alegerile greșite pe care le-am putea face. Poate nu e doar materie cârmuită de legi firești și fatale, poate e mai mult de atât.
Deseori, poate exista acel ceva care face ca între nivelul real al variabilei urmărite și nivelul previzionat al acesteia– să existe o diferență, o eroare: întâmplarea, neprevăzutul. Valoarea reală a destinului este suma între valoarea sa teoretică și eroare, sau altfel spus, realitatea este mixul dintre teorie și întâmplare. Însă, uneori, viața sfidează barierele logicii, nu? Neprevăzutul își amplifică prezența până-ntr-atât încât ne dă peste cap previziunile.
Călătoria noastră ca oameni începe din momentul în care ne naștem și se sfârșește atunci când murim. O perioadă limitată în care descoperim esența unui muritor- ce înseamnă să iubești și să suferi, să plângi sau să razi, ce înseamnă familia, zâmbetele, succesele și eșecurile… Numărul limitat de ani în care ne dezvoltăm și ne creăm propriul drum ne va duce spre un final iminent în care vom afla dacă ne-am îndeplinit sau nu destinul.
Teoretic, o parte din drum este deja asigurat, nu? Ei bine, da și nu. Toate lucrurile acestea menționate mai sus sunt doar culorile primare, principale- roșu, galben și albastru, culori pe care fiecare le avem la dispoziție, dar le interpretăm în felul nostru, creând o paletă diversificată de nuanțe cu care să ne pictăm pânza. Milioane de rozuri pentru când ne simțim îndrăgostiți, milioane de galbenuri pentru toate promisiunile făcute și secretele întocmite, milioane de movuri și albastruri pentru când ne simțim ai universului, cu mintea plecată, bucurându-ne de acea clipă și dând naștere celor mai frumoase amintiri, dar și milioane de griuri, marouri, pentru momentele în care plângem, ne certăm, ne pierdem și suntem pe punctul de a ceda. Și cu toate că pornim de la culorile de bază, cu care fiecare ne naștem, și chiar dacă putem face o sumedenie de combinații cu ajutorul lor, uităm ingredientele esențiale care ne definesc cel mai bine nuanțele sau amestecurile- albul și negrul. Cele două culori vor fi elementul final în noua culoare creată. Amintire tristă- culoare închisă, amintire frumoasă- culoare deschisă. Mereu le vom asimila cu ceva întunecat sau mai luminat, indiferent de nuanța creată cu roșu, galben sau albastru, mereu vor fi mai spre alb sau mai spre negru, spre drumul cel bun sau drumul cel rău. Și astfel, pânza noastră va fi o explozie de pasiune și durere, zâmbete și lacrimi, frică și mândrie… un caleidoscop de culori esențiale pentru produsul final, autentic.
Putem încerca să ne scriem propriul algoritm și cred că până într-un anumit punct se va desfășura conform planului, dar mereu trebuie să ținem cont că va exista posibilitatea apariției unei variabile necunoscute ce va da totul peste cap. Și-o vom lua de la capăt. Până când suntem mulțumiți de noi, de cine am ajuns, de ceea ce am creat, de ceea ce vom lăsa în urma noastră. Fiecare are un destin, nu trebuie să ne îndoim de acest fapt, însă sunt atâtea variante prin care îl putem rescrie. Cu sau fără erori. Așa că… nu da „Click” pe butonul „Save”. Închide calculatorul și lasă algoritmul. Trage aer în piept. Respiră. Apoi fă-ți de cap. Ești om şi noi, oamenii, față de algoritmi, ne permitem să greșim, fără să fim nevoiți să o luăm de la capăt din nou și din nou. Și din nou.
Text: Oana Ghiţă
Grafică: Alexandra Candidatu
