Dispariția timbrelor sau de ce nu mai trimitem scrisori

Ați scris vreodată o scrisoare? Ați corespondat vreodată cu cineva?

Asemenea întrebări ar fi stârnit râsul până acum câteva decenii. Răspunsul ar fi fost „desigur” în aproape orice împrejurare, cu excepția cazurilor nefericite, tot mai rar întâlnite, de analfabetism.

Este o dovadă a rapidității cu care se schimbă lumea faptul că întrebari care la mijlocul secolului trecut ar fi părut cel puțin neobișnuite, au devenit azi perfect legitime. Iar răspunsurile sunt și ele diametral opuse. Dacă ești la liceu sau la facultate, probabil că nu ai scris niciodată o scrisoare, pentru ca mai apoi să urmezi ritualul atât de familiar părinților și bunicilor tăi, de a cumpăra timbre și de a trimite plicul la sute, poate chiar mii de kilometri distanță. Iar dacă ai făcut-o, este foarte posibil să fi fost un eveniment singular sau de o importanță destul de mare, ieșită din comun. Știm cu toții că „vinovatul” este progresul tot mai rapid al tehnicii, dar cred că fenomenul merită o privire mai adâncă.

Dacă ar fi să localizăm în timp momentul în care corespondența scrisă a început să-și piardă rapid din importanță în întreaga lume, un exemplu grăitor ar fi anul 1971, când șeful poștei americane este exclus din întâlnirile Cabinetului de către președintele Nixon. Primul deținător al acelei funcții, Benjamin Franklin, înțelesese rolul important al unui sistem poștal într-un stat nou, care nici măcar nu luase formal naștere (poziția de „Postmaster General” precedează Declarația de Independență a SUA). Această mișcare de la începutul anilor `70, prezentată drept o „restructurare a serviciului poștal” american, simboliza în fapt preferința publicului pentru alte mijloace de comunicare, mai eficiente. De atunci, faxul și telefonul au fost înlocuite la rândul lor de noi și noi instrumente, precum poșta electronică instantanee, și mai recent de rețelele de socializare sau de mesagerie online. Totul, la o fracțiune din costurile necesare trimiterii unei scrisori. Pe hârtie (sau pe ecranele telefoanelor mobile?), totul sună bine.

Progresul neîntrerupt, cu toate realizările lui extraordinare, ne-a răpit, îndrăznesc să spun, o experiență importantă. Scrierea unei scrisori era, prin ea însăși, un exercițiu de autocunoaștere, un moment de reflecție: asupra sinelui, vieții, destinatarului, timpurilor. Uneori, o scrisoare putea reprezenta cel mai frumos și mai uman lucru scos la iveală de inima expeditorului. Alteori, era o privire surprinzător de stilizată în sufletul chinuit al unui om. Iată un exemplu de „bâlbâială în scris”, după cum este numit de Florian Illies, din corespondența lui Franz Kafka către Felice Bauer: „Acum, gândește-te, Felice, în privința nesiguranței cu greu se poate spune ceva, orice s-ar spune ar suna ciudat. Apoi, pe de altă parte, e prea târziu – atunci nu mai e timp să se discute lucruri ca acelea pe care le menționezi în ultima ta scrisoare. Dar nu mai e timp nici de ezitări prea lungi, cel puțin așa simt eu, și de aceea te întreb: în condițiile expuse mai sus, pe care, din păcate, nu le putem da la o parte, gândește-te bine, vrei să fii soția mea? Vrei?”. O cerere de căsătorie! Ascunsă, ce-i drept, în lamentări și teamă. Kafka continuă, în scrisoarea de peste 20 de pagini, într-un stil ce spune foarte multe despre personalitatea lui:

„Acum gândește-te, Felice, ce schimbare s-ar produce în noi prin căsătorie, ce ar pierde fiecare și ce ar câștiga. Eu mi-aș pierde singurătatea, de cele mai multe ori înfiorătoare, și te-aș câștiga pe tine, ființa pe care o iubesc mai presus de oricare alta. În schimb, tu ți-ai pierde viața de până acum, de care erai aproape complet mulțumită. Ai pierde Berlinul, biroul unde mergi cu plăcere, prietenele, micile bucurii, perspectiva de a te mărita cu un bărbat sănătos, vesel, bun, de a avea copii frumoși, sănătoși, pe care dacă te gândești mai bine, chiar ți-i dorești. Iar în locul acestor pierderi, pe care nu trebuie să le minimalizezi, ai dobândi un om bolnav, slab, nesociabil, taciturn, trist, rigid, aproape lipsit de speranțe”.

Pentru Stefan Zweig, corespondența cu colegii săi de breaslă de peste granița Imperiului Austro-Ungar a însemnat redarea speranței în umanitate, pierdută ani la rândul în focul distrugerii și al urii dezlănțuite de Primul Război Mondial. Iată cum își amintește autorul austriac momentul primirii unei scrisori de la prietenul său, scriitorul francez Romain Rolland:

„Scrisoarea aceasta a fost unul dintre marile momente fericite din viața mea: ea a venit ca un porumbel alb ce-și luase zborul de pe arca faunei urlătoare, tropăitoare, mugitoare. Nu mă mai simțeam singur; în sfârșit mă simțeam din nou legat de oameni care gândeau la fel ca mine. Marea forță sufletească a lui Rolland îmi dădea și mie putere. Căci știam cât de minunată este, dincolo de graniță, manifestarea de umanitate a lui Rolland. El găsise singurul drum corect pe care trebuie să apuce scriitorul în asemenea timpuri: să nu fie complicele celor ce ucid și distrug, ci (…) să ia parte la opera de ajutorare și alinare.”

Suntem presați, din lipsa timpului, să comprimăm ce simțim și ce vrem să transmitem în câteva rânduri insuficiente de mesaj. Cine mai stă azi să umple pagini întregi, pentru ca mai apoi să le trimită unei singure persoane? Aici ne confruntăm cu neajunsul tot mai apăsător al vremurilor noastre. Cum își vor mai aminti copiii copiilor generației actuale de bunicii lor? Ce surse istorice personale, palpabile, vor mai avea la îndemână? Să fie conversațiile de pe Whatsapp sau Messenger un răspuns? Mă îndoiesc. Sau poate postările de pe Facebook și Twitter? Tocmai caracterul lor public ar trăda situațiile la care ne referim. Odată cu dispariția scrisorilor, dispar treptat și momentele de introspecție menționate mai devreme, dar și sansa de a privi mai aproape viețile și trăirile înaintașilor noștri. Cum ar fi decurs prin Whatsapp îndelungata coespondență dintre Romain Rolland și oameni precum Gandhi, Tolstoi, Jawahrlal Nehru, Lenin și Stefan Zweig? Sau între Voltaire și împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei? Sau poate, între Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir? Mă îndoiesc că ar fi rămas ceva memorabil.

Scrisorile au devenit urme ale lumii de ieri (alături de atâtea altele), la care am fost constrânși, fără un efort conștient din partea cuiva, să renunțăm. De ce? Din propria noastră lene și din dorința de eficientizare. Trendul nu poate fi inversat, însă Poșta Română n-a dat (încă) faliment. Poate că ar trebui să mai cumpărăm, câteodată, timbre.

Foto: Raluca Rilla