Pentru cine mai bat clopotele?

Una dintre cele mai vehiculate ipoteze referitoare la consecințele spiritualității in mileniul al treilea susține că influența religiei se află în strânsă dependență de fragilitatea economică și stagnarea descoperirilor științifice. Pe măsură ce o societate progresează din ce în ce mai mult în ceea ce privește nivelul de trai, accesibilitatea informației, intuim că perspectiva populară tinde să își declare autonomia față de aspectele vieții religioase. Dimpotrivă, confruntând acest scenariu cu procesul de continuă revendicare a creștinismului, secolul XXI devine o perioadă profund marcată de evlavie.

În primul rând, să renunțăm la ideea că există o anumită legătură cauzală între progresul economic, tehnologic și lipsa credinței. Coreea de Sud, una dintre cele mai sărace țări de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, este acum una dintre cele mai avansate națiuni datorită industriei dominante și perfecționării tehnice – într-adevăr, pe anumite specializări- SUA sau Europa vestică. Concomitent cu influxul economic, rata creștinismului în țară a crescut de la mai puțin de 1% la circa 30% astăzi.

Cum rămâne cu restul lumii? Analizând situația fostelor membre ale blocului comunist, se observă o rapidă tranziție de la ateism la răspândirea vertiginoasă a creștinismului. Influența catolicismului în istoria și cultura Poloniei nu pot fi trecute cu vederea, așa cum crezul individului a devenit o temă recursivă de dezbatere în Rusia, unde Biserica Ortodoxă a intervenit în tentativă de revitaliza identitatea națională și a devenit- având în vedere relația cu regimul Putin- o instanță-cheie care modelează spațiul rusesc. Un fenomen surprinzător se înregistrează și în China, unde, spre uimirea conducerii politice, alături de religia tradițională chineză și budism, creștinismul se răspândește și estimările preconizează că numărul reprezentanților îl va depăși în viitorul apropiat pe cel din Statele Unite ale Americii.

Prin urmare, religia se metamorfozează, dar înflorește pretutindeni. Africa și Asia de Sud-Est sunt la fel de credincioase ca oricând, India asemenea. În America, populația tratează învățămintele scripturii cu mai multă seriozitate și își declară crezul într-o pondere considerabil mai mare comparativ cu mijlocul secolului trecut. Chiar și în Europa de Vest, bastionul scepticismului și al Reformei, problematica integrității naționale este inseparabil legată de integrarea imigranților și nivelul de toleranța cu privire la cultura islamică.

Credința prezintă puterea necesară unei reconfigurări generale, oarecum improbabile a aspectelor umanului, discipline precum filosofia, științele politice, literatura, critica sau studiile istorice resimțindu-i profund fluctuațiile. Magnitudinea reformelor asupra vieții laice a fost întotdeauna considerabilă, întrucât impactul lor nu s-a limitat la o simplă victorie de ordin economic sau ideologic, ci o revoluție socială.

Având drept însemnată justificare pentru restabilirea său căderea Cortinei de Fier la sfârșitul anilor ‘80, refugiul bisericii a reprezentat o alternativă oferită gândirii în defavoarea nihilismului contemporan. Apelând la tradițiile înrădăcinate și preluate generativ de-a lungul secolelor, aceasta a redevenit o fereastră de evadare dintre mecanismele ermetice ale societății moderne, înlăturând conduita setei de putere prin alternativa comunicării și întrajutorării. În tumultul libertății de interpretare și încercând a se reactualiza, religia este silită să depășească noțiunile istorice de care este dependentă și, totodată, să caute aplicarea unei dezbateri temeinice asupra contextului actual. În schimb, depășind tentativele recursive de destructurare, se constată că un caracter important al culturii postmoderne, supranumită și “cultura întreruperilor”, care poate fi privit ca un prim pas în procesul de înlăturare a statuii limbajelor, este demonstrarea economiei exprimării, limpezind linii de semnificație neglijate, abandonate.

Putem face referire la sinuoasa perioadă pre-renascentistă și la anatomia nefirească a societății respective, îngenuncheată de principiile concepției teocentrice medievale. Autoritatea religioasă funcționa drept un perpetuum-mobile, o unitate ce sista experimentul și creația, cu insul cuvios ca indispensabil punct de sprijin, un Atlas colectiv ce susține pe umeri un glob “de sticlă “, peste care nu îi e permis să privească. Felul în care instituțiile religioase (creștine, în special, dar nu numai) sunt interpretate în societate, este influențat, încă din timpul Reformei și până în prezent, într-o foarte mare proporție, de discordanțele percepute la nivel social între subiectul predicilor liderilor religioși și acțiunile propriu-zise ale acestora. Cu alte cuvinte, autoritatea bisericească se risipește în momentul în care oamenii cărora li s-a spus toată viața că fundamentul unei legături sincere și strânse cu divinitatea este abnegația văd că întocmai cei care le-au împărtășit această învățătură nu numai că o desconsideră, ci o sfidează de-a dreptul. Huzurul și belșugul în care trăiesc așa-zișii mijlocitori ai relației omului de rând cu Dumnezeu au devenit deci, un pretext de a contesta întreaga structură bisericească, încă de la Cele 95 de Teze ale lui Martin Luther, și continuând până în prezent, aici referindu-ne la instanțe cum ar fi nemulțumirea exprimată public de către mulți actori de pe scena societății civile românești cu privire la Biserica Ortodoxă Română și materialismul său. Astfel, cu cât proverbul “Fă ce zice popa, nu ce face popa” capătă mai mult sens, cu atât prăpastia dintre instituțiile religioase și oameni se adâncește mai mult și nu este exclus ca, la un moment dat, acest proces să fie ireversibil.

În momentul în care evoluția biologică ne tratează drept gene în perpetuă răspândire, etica economică ne îndeamnă să acționăm întru maximizarea confortului și pentru interese individuale, iar psihologia ne caracterizează drept robi ai instinctelor primare, suntem convinși că activitatea umană este îndreptată asupra unor dorințe materiale limitate. De fapt, întai de toate, omul este o ființă spirituală, care se îndreaptă natural către realitățile transcedentale; cu alte cuvinte, luăm decizii parțial prin încrederea în propria înțelegere, însă în conformitate cu viziunea personală asupra frumosului, a moralei, a adevărului. Religia s-a constituit treptat drept principala unealtă de modelare a mentalului colectiv și, deopotrivă, a istoriei, iar însemnătatea sa este – fără doar și poate-vitală în dinamica secolului XXI.

Articol: Teodor Grama, Angelo Zavalaș
Foto: Raluca Rilla