Molly Sweeney- a vedea fără a înțelege (și vice versa)

Imaginează-ți că ai trăit, de când îți poți aminti până în momentul de față, într-un balon. Un balon mic și limitat, dar confortabil, familiar și primitor. Ai fost mereu curios să descoperi ce se află în exteriorul acestui balon, însă poți afirma cu încredere că în interiorul acestuia ai găsit un prilej de a zâmbi în fiecare zi. Într-o zi ți se oferă șansa de a ieși din acest spațiu în care ai locuit toată viața, de a gusta toate posibilitățile care ți-au fost inaccesibile, cu o singură condiție- nu te vei mai putea întoarce niciodată. Ei bine…ai face-o? Ți-ai abandona propriul univers-cocon în schimbul unuia variat, spontan și dinamic, ai putea să lași la o parte riscurile doar pentru a-ți satisface curiozitatea?

Molly Sweeney, o piesă de teatru după Brian Friel, centralizează exact acest concept. Protagonista cu același nume este o femeie în vârstă de 40 de ani, care duce o viață simplă și armonioasă în ciuda faptului că îi lipsește un simț- văzul. Soțul ei, Frank, un explorator șomer așa-zis „autodidact” ce are o tendință de a face o obsesie din orice proiect îi iese în cale (în cazul de față, propria sa soție), este convins că Molly va deveni cu adevărat fericită doar dacă își recapătă vederea, pierdută la vârsta de doar 10 luni. Cel de-al treilea și ultimul personaj este domnul Rice, un doctor odată aplaudat la nivel mondial, a cărui carieră și viață personală s-au dezintegrat cu ani în urmă.

Piesa se desfășoară sub formă de trei monologuri ce alternează (stilul clasic al lui Friel), astfel încât personajele își spun unul după altul povestea din propriile perspective, fără a interacționa. Molly pune mult accent pe copilăria sa, pe mama sa bolnavă „de nervi”și pe faptul că obișnuia să petreacă ore în șir în grădina casei sale alături de tatăl ei, motiv pentru care poate identifica o mulțime de specii de flori doar prin atingere și miros. De asemenea, aceasta spune că nu dorea neapărat să locuiască în lumea celor văzători, ci vrea pur și simplu să facă o vizită- poate și de dragul soțului ei. Frank își dovedește modestitatea prin relatarea tuturor aventurilor sale, a căror valoare este practic inexistentă și fac doar să demonstreze setea sa de a fi în permanență preocupat cu un proiect, indiferent cât de irelevant (spre exemplu, petrecerea a 6 luni de zile observând regimul de alăptare al caprelor iraniene). Dr. Rice, deși o simpatizează cu adevărat pe Molly și dorește să-i redea vederea într-un mod care să facă ușoară adaptarea, este consumat din interior de faptul că a fost părăsit de soție iar cariera de doctor celebru s-a dus pe apa sâmbetei- ce-și dorește cu adevărat este să redevină ceea ce a fost în vremurile sale bune, iar operația lui Molly este oportunitatea perfectă.

Ceea ce nici el, nici Frank nu iau în considerare este faptul că Molly, cu simțul văzului recăpătat (deși departe de a fi perfect), va fi lovită din plin de stimuli ce o vor duce la disperare- culori aprinse, neclare, mișcarea haotică ce se petrece în permanență în jurul său și inabiliatea de a găsi orice urmă de sens în noua sa lume. Simțul său al realității dispare, la fel ca abilitatea ei de a recunoaște flori- lucru pe care îl poate face în continuare doar dacă are ochii închiși, singurul său prilej de calmare temporară. Nu se mai poate întoarce în universul ei mic și limitat. Vede…dar nu poate înțelege.

Astfel, Molly ajunge internată într-un spital de nebuni, asemenea mamei ei, izolată de oameni și regretând din adâncul sufletului faptul că nu și-a ascultat tatăl când acesta i-a spus că „nu pierde nimic” fără vedere. Prin văz, a sfârșit prin a pierde, de fapt, totul. Piesa se termină prin relatarea ultimei vizite a doctorului Rice în camera de spital a protagonistei, în care bărbatul părăsește încăperea spunând: „Îmi pare rău, Molly Sweeney.”

Recomand cu căldură această piesă, pe care am urmărit-o într-o seară de martie la Teatrul unteatru. Jocul actoricesc extraordinar, povestea emoționantă și subiectul, care s-a extins spre conversații memorabile și întrebări care reușesc să mă țină trează noaptea: toate aceste elemente mă fac să spun că aceasta a fost una dintre cele mai bune, sau poate chiar cea mai bună piesă de teatru pe care am următit-o în ultimii ani.

Articol: Anca Simion