BÂRFE, ZVONURI ȘI MINCIUNI

Știți programele alea care se vând la începutul pieselor de teatru și în pauze în care se scriu vreo două-trei informații despre piesă pe care nu le citește nimeni? Bun, ăsta e spiritul. Cam așa e și cu articolul ăsta.

Oamenii merg la teatru în general din cam trei motive: ori să pară culți pentru aproximativ două ore încercând să nu adoarmă cum se face heblu pe scenă și începe spectacolul, ori pentru a vedea o poveste vie în care să se transpună etc. etc., ori ca să râdă. Piesa „BÂRFE, ZVONURI ȘI MINCIUNI” a lui Neil Simon, montată la Teatrul Național București (sau, la fel de corect spus, în clădirea din parcarea de la Intercontinental) de (regizorul, actorul, directorul de teatru) Ion Caramitru îi mulțumește pe cei din a treia categorie. Probabil. Cel puțin așa am auzit din râsetele de pe fundal după câte-o glumiță. O comedie a moravurilor, burlescă, ușor bulevardieră, construită după o rețetă clasică într-o goană vioaie după râsete – piesa îmbină comercialul, folosit pentru a face din teatru o invitație deschisă pentru toate tipurile de spectator (pentru că o comedie tinde să nu supere pe nimeni), și consistența printr-un ritm alert, o intrigă care pălește în fața dinamicii personajelor, și niște scări urcate și coborâte de zeci de ori într-o agitație controlată și explozie de energie.

Ca să las o părere concretă și să intru puțin în tema piesei fără totuși să dau de gol toate detaliile, piesa s-a învârtit în jurul a patru cupluri căsătorite din clasa de sus a New York-ului contemporan: Gormanii (Marius Bodochi și Monica Davidescu), care încearcă să țină totul sub control, Ganzii (Silviu Biriș și Cecilia Bârbora), care tratează totul ca pe un joc de societate, Cusackii (Armand Calotă și Rodica Ionescu), care cred fiecare minciună cu grație și bunătate și Cooperii (Gavril Pătru și Florentina Țilea), al căror mariaj devine partea tragică a comediei și care nu se doresc implicați. Cu toate acestea, toți sunt invitații de onoare ai unei petreceri furtunoase, cu împușcături, persoane dispărute și, în ultimă instanță, poliție (Victoria Dicu și Dorin Andone) – toate acestea îmbrăcate într-o farsă cu cocktailuri, muzică, dans și bârfă. Morala? Ai grijă ce ai în pivniță.

Piesa este definiția unei seri de miercuri – ușor de înghițit, plăcută până la excentritate, antrenantă, imprevizibilă într-un mod clișeic și cu final deschis. Nu sună a piesă a lui Neil Simon, dar, să citez o replica furată chiar din ea, „mi-a plăcut! N-am crezut-o, dar mi-a plăcut!” ceea ce nu o privează de validitate cât o situează între ficțiune absurdă, dar dulce și o oglindă întoarsă invers, pusă în fața moravurilor contemporane aproape zeflemitor.

Dacă aveți drum pe la Universitate și bunăvoința să vă puneți telefonul pe mod avion și apoi în buzunar pentru două ore și jumătate, următoarea reprezentație este pe 14 martie.

Ne vedem la teatru!

Articol și foto: Raluca Cîrciumaru

Contact Us