După Revoluție – Între șaorma și chebap


Grafician: Kira Bitoleanu
DTP: Diana Dumitrescu

Șaorma, nu „shaorma”, pentru început, și chebap, nu kebab. În rest, un articol cu de toate, la fel ca felul de mâncare însuși…

Mozaicul neisprăvit de trăsături și contraste ale Bucureștilor a inspirat dintotdeauna, iar dovada stă tocmai în faptul că am trecut de la „Micul Paris” la „Micul New York” în mai puțin de 15 ani. Astfel, având în vedere deasa schimbare a poreclei, nu se poate ajunge decât la gândul că Bucureștiul e o corcitură, iar bucureștenii – o droaie de spețe ciudate. Totuși, la asta și strălucește orașul: le are pe toate, stând aici, la „porțile Orientului”. Fără să mă vâr în adâncuri literare, pot spune că Mateiu Caragiale, fiul regretatului, a fost primul condeier care a zugrăvit bine fața Bucureștilor: un oraș în care străinii se pierd, nu din pricina materială a drumurilor, ci din cea morală a maglavaisului de culturi și tagme. Așadar, într-o urbe în care totul e cu de toate, e de înțeles de ce și hrana trebuie să fie la fel…

Dacă până acum am vorbit despre ce joacă, ce ascultă sau ce admiră românul, ar fi vremea să dăm un ochi și unui alt esențial – ce mănâncă românul? Așadar, pe lângă micii de la Obor și hotdogii de la IKEA, cele mai renumite fast-food-uri din cultura stradală bucureșteană sunt de departe cele care vând lipii umplute. Dar, pentru început – shaorma sau kebab? Ei bine, nici una, nici alta, având în vedere că editorul Radu Borza e destul de ferm în a spune că „șaorma” românească este la fel ca „șavurma” turcească, dar provine din arăbescul „shawarma”, deci nicidecum nu e turcism. Kebabul, pe de altă parte, e o greșeală popularizată de turcii din România postcomunistă, întrucât, în cuvintele lui Camil Petrescu și ale lui Nicolae Filimon, în veacul al XIX-lea românii deja știau de „chebapul” turcesc făcut la frigare și mâncat cu verzături și pită. Așadar, întrebarea rămâne – de ce două cuvinte diferite pentru același lucru? Răspunsul e… complicat, dar, aidoma subiectelor din urmă, acesta are de-a face cu istoria nediscutată, însă nicidecum neștiută a României, iar în următoarele o să încerc să dau de cap atât poveștii de succes a șaormei, cât și preconcepțiilor din preajma sa.

Istoria șaormei românești începe odată cu studenții arabi veniți din Irak, Siria, Libia sau Egipt în România comunistă. Așadar, la fel ca în cazul interlopilor de data trecută, și Ceaușescu a pus umărul la încropirea curentului, întrucât această sumedenie de arabi a ajuns la noi în vremea „epocii de aur a diplomației românești”. Pe atunci, inginerii noștri erau mai căutați ca rușii sau americanii în Orientul Mijlociu, iar, de partea cealaltă, visul multor tineri arabi era să vină în București la studii, vis care acum s-a cam pierdut… În miezul acestei actualități însă, revoluția de acum 31 de ani ne prindea într-o vreme a foametei, în care nu erau mofturoși, iar coltucul de pâine încă era de pus pe masă. Urmările acestei înfometări le simțim și astăzi, căci, aievea fie spus, față de anii ’80 suntem mai grași și mai scunzi, având în vedere că am luat belșugul capitalist ca atare și noi, și arabii. Așadar, fie că aduceau în România mobilă, covoare sau cafea, tinerilor antreprenori străini le-a mers bine, mai ales odată cu deschiderea acestor prime băcănii.

În vreme ce afacerile import-export străluceau, se dezvolta și sectorul ospitalității, deci implicit și domeniul fast-food. Odată cu aceste prime băcănii cu mâncare gata pe loc, mușterii de tot soiul au început să se îndoape, neținând seamă că hrana nouă, gata pe loc, e ieftină și proastă. Ca exemplu, în graba pauzei de masă, nimic nu le era mai bun slujbașilor decât o tavă cu mici și cartoafe înecate în muștar, dacă erau pe șantier, sau un foietaj cu brânză dobrogeană, dacă munceau în bârfa orașului. Cum, necum, șaorma arăbească și-a găsit și ea un loc în această lume a fast-food-ului, fiind văzută drept mejdea norocoasă între cărnuri, buruieni și pâinici, după cum relatează „părintele șaormei”, actualul afacerist Nassar Ghaleb. Acesta din urmă a deschis în 1991, lângă Stadionul Ștefan cel Mare, primul fast-food oriental din București, deci prima șaormărie. Când redăm însă cuvintele acestuia, întâlnim din nou confuzia de la început (șaorma sau kebab?), întrucât planul afaceristului a fost să facă concurență doner-ului turcesc, care se răspândise deja în mai multe țări din Europa.

Chebapul, din câte spuneam și la început, le e cunoscut românilor încă de pe vremea când plăteam tribut sultanilor, dar, la fel ca manelele, a dispărut și, în sfârșit, s-a întors. Așadar, odată cu Căderea Cortinei de Fier a căzut și altă cortină sau, mai degrabă, perdea: zidul imaginar dintre Balcani și Turcia. Postcomunismul a adus astfel un nou val de influență turcească, atât de vizibil astăzi în Piața Obor, la tarabele cu bijuterii, cât și în colectivul angajaților de la Dristor. Nu o să continui cu lista turcismelor contemporane, întrucât toți am auzit de Kanal D și, chiar dacă nu urmăresc, se prea pare că oricine ajunge la Puterea Dragostei iese de acolo cântând. Revenind însă la disputa „șaorma – kebab”, adevărul cred că iese la suprafață strict prin concluzia că la noi, în România, șaorma e kebab, chiar dacă nu ar trebui să fie așa. Sunt același lucru, pentru că fast-food-urile de tagma aceasta nu mai sunt strict „libaneze”, „turcești” sau „egiptene”, ci „șaormării” și, uneori, „donere”. Având asta în vedere, mai iese la suprafață un adevăr, acela că odată ce șaorma e chebap, înseamnă că românul și-a născut propria mâncare, iar asta nu e nicăieri mai clar decât în faptul că rareori se nimerește ca cel care te servește în asemenea local să fie turc.

E clar că șaorma românească e multe lucruri la un loc, deci, într-adevăr, o posibilă cale de mijloc între legume, cărnuri și pâini. Totuși, nu mă prind dacă, în pofida regulii „cu de toate”, ar trebui admise și produse de genul șaorma cu ciocolată și banane sau sosul tricolor de Ziua României. Secretele pieței…