Suntem prea mulți pe planetă?

Grafică: Kira Bitoleanu
Tehnoredactor: Andreea Găgeatu

Cu o bază discriminatorie, concentrată strict pe profit, mitul suprapopulării continuă să inducă panică și vinovăție persoanelor a căror putere este limitată.

Suprapopularea a devenit mijlocul de justificare a multor probleme cu care societatea actuală se confruntă, precum schimbările climatice sau foametea, pentru a distrage atenția de la adevărații factori de îngrijorare, în timp ce alimentează ideile conspiraționiste referitoare la eliminarea populației de către „forțele oculte”. Atenția este îndreptată asupra Sudului global, adâncind convingeri discriminatorii, pe când responsabilii sunt priviți ca modele. Sunt promovate concepte conform cărora resursele planetei ar fi limitate, iar din cauza creșterii rapide a populației, stilul nostru de viață va fi mult mai scăzut și în cele din urmă vom produce un dezastru care va distruge planeta și o bună parte a populației. Cu toate acestea, consecințele îngrijorătoare care ne sunt prezentate reprezintă simple mituri, construite cu scopul de a induce panică și un sentiment de vinovăție pentru fenomene de care nu suntem direct responsabili.

De-a lungul istoriei a fost susținută teoria creșterii periculoase a populației, iar de fiecare dată s-a dovedit a fi falsă. A început cu teoria malthusiană în 1798, fondată de Thomas Robert Malthus, în care fluctuațiile economice sunt în directă legătură cu expansiunea populației. Pe când populația crește exponențial, resursele au o dezvoltare liniară, ajungând într-un final să fie insuficiente pentru umanitate. Teoria motiva deciziile economice care încurajau doar profitul, defavorizând major restul societății. A fost utilizată în argumentarea altor principii care aveau la bază mentalități discriminatorii, în special împotriva persoanelor împovărate și de culoare, precum practicile eugeniste care își propuneau perfecționarea speciei umane, prin metode bazate pe control. Două secole mai târziu, pe baza teoriei malthusiene, a apărut în 1968 cartea The Population Bomb, scrisă de către profesorul Universității Stanford Paul R. Ehrlich și soția sa, Anne Ehrlich. Scrierea mergea mai departe cu noțiunile de epuizare a resurselor și poluare, adăugând o variantă mai extremă prin care vom rămâne inclusiv fără spațiu prin care să ne mișcăm și anticipa urmări catastrofale ale foametei în anii ’70 și ’80, fapt ce nu s-a dovedit a fi adevărat. Toate filosofiile uită să ia în considerare faptul că problema reală nu este cantitatea de resurse, ci modul în care este distribuită. Deși lumea produce acum mai multă hrană pe mai puțin teren decât oricând, iar costul alimentelor este mai redus ca acum 40 de ani, foametea continuă să fie folosită ca o armă de controlare și profit, afectând populații întregi de oameni din țări în curs de dezvoltare.

Contrar teoriilor expuse, populația nu este într-o constantă creștere rapidă. În realitate, mediile dezvoltate au o natalitate în scădere, o posibilă cauză fiind prioritizarea carierei în locul familiei numeroase. Așadar, odată ce o populație a ajuns la o stabilitate economică și un sistem educațional dezvoltat, impactul este un echilibru și din punct de vedere al dinamicii populației.

Multe instituții se folosesc de situația ecologică cu care ne confruntăm pentru a redirecționa întreaga vină a efectelor dăunătoare ale poluării spre consumator, prin campanii agresive de „conștientizare”. De fapt, conform The Guardian, potrivit unui nou studiu, din 1988 doar 100 de companii au fost sursa a peste 70% din emisiile mondiale de gaze cu efect de seră, fapt ce nu se leagă de suprapopulare, așa cum este deseori descris. De asemenea, contrar filosofiilor rasiste și discriminatorii față de persoanele sărmane, cea mai săracă jumătate a populației globale, care trăiește deja în zone cu un climat mai predispus la schimbări (aproximativ 3,5 milioane de oameni), este responsabilă pentru doar aproximativ 10% din emisiile globale, iar cei mai bogați (10% dintre oameni din lume) sunt responsabili pentru aproximativ 50% din emisiile globale. Însă, atunci când activitatea este profitabilă, nu mai contează răul produs.

Nu avem nevoie de calamități pentru a reduce populația, iar principiul prin care „cel mai puternic supraviețuiește” doar accentuează inegalitățile de la nivel global și, sub pretextul suprapopulării, ignorăm nevoile unor categorii sociale defavorizate, punându-le în pericol.