După Revoluție – Lumea Interlopă


Grafică: Kira Bitolean
Tehnoredactor: Chiriac Daria

Dincolo de colecții de săbii, dușuri cu bancnote mari și poze kitsch pe Facebook, lumea interlopă găzduiește o pagină de istorie sau, mai exact, o carte de istorie ce trebuie măcar răsfoită înainte de a spune despre un șmecher tatuat tribal pe mână că e „sărăcie”!

De la haiducii cinstiți și onorați de istorie și până la jivanii de drum mare care jefuiau căruțe, sumedenia soiurilor de nelegiuiți autohtoni a lăsat Peninsulei Balcanice fala de tărâm al tâlharilor și răzvrătiților, batjocoritori atât față de legile impuse de străini, cât și față de cele rânduite de obștea locului. Fie ele războaie, masacre sau înrobiri, caznele istoriei Balcanilor stau astăzi ca piatră de temelie atât pentru infractorii balcanici de azi, cât și pentru șirul de întâmplări ce au dat porecla de „butoi cu pulbere” întregii peninsule.

Pentru început însă, aidoma primelor două articole din serie, și acest articol „După Revoluție” vrea să țintească tot la adevărul unei verigi a traiului de român. Așadar, cum aminteam trecător și în articolele din urmă, lumea interlopă și îndeletnicirile acesteia izbutesc să zgâlțâie mai tare politica deja agitată a Europei de Est decât ai crede din niște scene de film cu grași descentrați care fumează trabucuri. Referința pe care o fac nu e prea fericită, însă față de mafioții sicilieni din filme, care se poartă la patru ace până și acasă, interlopii balcanici aleg treningul și la muncă, și la nuntă. Paradoxal, tocmai acești mahări sportivi au mai mult succes în Europa de Vest a zilelor noastre decât mafiile locale (vezi cazul Hellbanianz). Nu e greu de înțeles de ce, căci, față de Ndrangheta italiană, grupările infracționale din Est rareori au la cârmă oameni ușor de ignorat, mulți fiind foști temnițari fioroși ai pușcăriilor comuniste. 

Începutul lumii interlope românești, deși greu de pus pe hârtie, vine odată cu administrația interbelică coruptă sub a cărei pălărie extremiștii legionari sau comuniști făceau „cuvântul politicii pe străzi”, iar hoții, peștii și haimanalele erau mai la ochi ca niciodată. Așadar, filmele maestrului Sergiu Nicolaescu redau bine realitatea interbelică chiar dacă grupările infracționale organizate încă erau puține și mai mult politice decât mafioate. Primii interlopi români în adevăratul sens al cuvântului apar odată cu haosul de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, în persoana unor șefi de bande de primejdie, clădite, culmea, din foști tovarăși de front, norocoși de a se fi întors acasă din Uniunea Sovietică. Totuși, aceștia nu aveau nimic de-a face cu soldații slujbași, fiind doar foști recruți, dintre care grosul era format din mahalagii cu îndeletniciri mărginașe legii. Așadar, în Bucureștiul trecut prin război, semănau necaz, omor și ură „Hitler” și „Balaurul” din mahalaua Ferentarilor, care se împușcau pe străzi și în saloane înainte ca B.U.G. Mafia să cânte despre răfuieli imaginare de același soi. Nu o să continui, întrucât povestea celor doi dușmani de sânge este, la fel ca fiecare serial turcesc, extrem de savuroasă, dar are la miez o femeie, iar eu nu mă pricep la rumegat mondenități.

În România lui Dej, în care aburii războiului și ai foametei se liniștiseră sub mâna de fier a conducerii staliniste, încălcările legii erau puține, întrucât poporul era sub supravegherea temeinică a autorităților. În acest sens, în perioada 1948-1965, infractorii au amuțit până și în mahalale și, astfel, nu e de mirare că Jaful de la Bancă din 1959 a zguduit statul până la greavul tutungiu al Partidului. Sub Ceaușescu, abordarea problemei securității civile a fost vajnic diferită, întrucât adevărații vrăjmași ai țării nu mai erau mardeiașii, hoții sau bișnițarii, ci criticii regimului. Așadar, începând cu anii ‘70, lumea nelegiuiților de tot soiul a renăscut și a înflorit, împânzind orașele românești. În București, tâlharii erau împărțiți în bresle răsfirate prin multele mahalale încă nedemolate și prin cartierele grănicere. Pe atunci, Calea Dudești era inima breslei hoților de buzunare (aici crește Fane Spoitoru, o legendă a lumii interlope), Drumul Taberei era cartierul spărgătorilor (ilustrat fictiv în „B.D În alertă”), iar Mătăsari și Grivița erau vestite pentru prostituție. La fel cum aminteam și în primul articol, miliția lui Ceaușescu nu prea băga în seamă chefurile câmpenești din mahala, dar era pregătită de anchete dacă aceiași șmecheri erau prinși la furat în centrul orașului. La vremea aceea erau vânați cei de la vârful lumii tâlhărești, adică bătăușii („smardoi”, în jargonul de atunci) și borfașii deștepți, „de șpil”, care se impuneau mai mult prin creier decât prin mână și se îndeletniceau cu specula, lozul fals, „taraba” (piața neagră) sau escrocheriile cu turiști străini. Pentru a pătrunde mai adânc în lumea borfașilor Epocii de Aur recomand documentarul de la Prolex TV: https://youtu.be/D2-a86Mtvjk.

Dacă temelia lumii interlope de azi a fost pusă în anii ‘80, revoluția a consolidat-o, aducându-le borfașilor noi năravuri. Privatizările, fuga spre Vest și Războiul din Iugoslavia au fost bonusurile libertății lor. Ieșind ca eroi din pușcării datorită grațierilor lui Iliescu, foștii capi regionali au devenit afaceriști de tot soiul, chiar dacă în paralel cu afacerile legale își umpleau buzunarele din controlul valutiștilor și fetelor de drum sau din seratele de poker și biliard cu tovarășii de breaslă. Vorbind strict de București, „Sexy Club”, primul bar de noapte de după revoluție strângea la un loc spuma lumii interlope a capitalei, precum și diverse personalități din sport, media sau politică. Chiar dacă petrecăreții de atunci ar nega asta acum, sforile dintre membrii breslelor enumerate și lumea infractorilor erau lungi și groase, cele mai de vâlvă prietenii de acest fel stând în poala unui singur personaj, controversatul naș Nicu Gheară, prieten bun cu Fane Spoitoru și familia Becali. Vehiculat multă vreme ca fiind „împăciuitorul” interlopilor, mejdea dintre clanurile Bucureștilor și nu numai, Nicu Gheară a fost iute și în a se îmbogăți, și în a da socoteală de ce numele său apare în dosarele DNA. Cât despre clanurile ce încă dăinuie în capitală, nu o să intru în pâine până la miez, pentru că poveștile lor sunt acoperite în detaliu și cu mult farmec tot de Prolex, dar las aici o scenă a anului 2009 cu un chef bercenar cu geci de piele negre și multă voie bună: https://youtu.be/YhciLf2ygRk

Lumea interlopă bucureșteană și-a atins apogeul în anii ‘90, dar, odată cu raitele cătrănite ale poliției și înființarea DNA-ului, aceasta a ajuns o stafie cu live-uri pe Facebook însoțite de răfuieli ocazionale. În schimb, pe când Bucureștii se linișteau, la 200 de kilometri spre Vest lua naștere în Bănie, sub coroanele a 5 regi ce controlau orașul, „Frăția”. Astfel, Craiova a devenit inima mafiei și corupției românești, un oraș în care nu infractorii se temeau de autorități, ci invers. Ani de zile barosanii de la București au venit doar cu hârtii, nu și cu dube, fiind impasibili în fața violențelor din Oltenia și în fața faptului că, de-abia primiți în UE, ne exportam deja peștii în Italia, Spania și Germania în frunte cu Ion Clămparu. Sfârșitul „Frăției” a venit nu datorită legii, ci a priveghiului regelui mare, Caiac, împușcat în cap de „aliatul” său Mavrichie în 2008. Totuși, așa cum ne dovedește povestea de succes a „Rechinului” craiovean din Cancún (vezi materialul RISE Project https://youtu.be/OoBmO83VQ5w), Bănia nu pare să se fi șters așa ușor de pe harta crimei organizate.

În sfârșit, legendele străzii cu borfași și șpilari sunt prea lungi pentru a fi date mai departe în cuvinte scrise și ar fi cu siguranță mai vioaie și prinzătoare dacă ar fi transmise prin viul grai al unui povestitor. Nu pot spune decât că, aidoma tâlcului din publicațiile trecute, oricât de snob ar fi românul, înclinația sa e spre voia sufletului, nu spre manieră, fie acea voie vicleșug sau nu…