Frica de a crește mari

Foto: Noemi Hăisu
Tehnoredactor: Ileana Cuculas

În acest articol este prezentată frica de a deveni adult și de trecere a timpului, arătând atât opiniile și sentimentele adolescenților, cât și perspectiva adulților, care știu ce sfaturi să dea, mai ales că s-au simțit și ei la fel.

Când eram mici, aveam tendința să ne gândim la lucruri cum ar fi „de-abia aștept să am vârsta asta ca să pot să fac nu știu ce” sau „de-abia aștept să cresc”, dorindu-ne să treacă timpul mai repede, dar, odată ce acesta chiar trece și ne apropiem din ce în ce mai mult de „viața de adult”, sentimentele noastre cel mai probabil se schimbă radical și vrem mai degrabă să se oprească timpul în loc. Adolescenții au câteodată tendința să intre în panică la ideea că viața lor parcă trece mult prea repede, iar gândurile despre viitor, atât din punct de vedere academic, cât și al responsabilității care teoretic vine odată cu maturitatea, sunt din ce în ce mai înfricoșătoare pe zi ce trece; uneori, iar aici vorbesc și în numele meu, ajungem chiar să ne gândim cu groază la zilele noastre de naștere care înseamnă că a mai trecut încă un an și că nimic din ce facem nu poate opri acest proces… îmi pare rău dacă v-am indus o ușoară criză existențială, gata, nu mai insist.

Totuși, am vrut să mă asigur că nu vă vorbesc doar despre o categorie restrânsă de adolescenți cărora nu le place ideea de „a crește mari”, așa că i-am întrebat pe mai mulți ce părere au despre această perioadă și de ideea că se apropie cu pași repezi de momentul când o sa fie considerați, în mod oficial, adulți. Am fost plăcut surprinsă să observ că, în ciuda faptului că i-am întrebat pe toți exact același lucru, formulat identic, ei au interpretat diferit, iar răspunsurile lor arată faptul că fiecare are altă temere legată de viitor.

Când vine vorba de responsabilitățile care apar odată cu majoratul, mi s-a spus că „Am plâns de ziua mea pentru că am realizat că devin adult și asta mă sperie de mor. Nu vreau toate responsabilitățile alea, să trebuiască să îmi pun viața în ordine, să știu exact ce trebuie să fac la facultate și așa mai departe.”, „viața de adult mă intrigă, dar mă sperie… ”, dar am primit și răspunsuri pozitive: „Îmi place independența care vine odată cu vârsta și nu simt că îmi pierd «inocența» sau că apar din ce în ce mai multe griji și responsabilități. Se schimbă viața și e bine.” și „În legătură cu «viața de adult» nu simt nici tristețe, nici bucurie; o văd ca pe o parte din ciclul normal al vieții care va veni după adolescență.”. Ca tânăr, ești obișnuit să stai acasă, să ieși cu prietenii și să îți gătească părinții mâncarea, iar pentru mulți dintre noi, singurele responsabilități de care știm sunt să nu uităm să trimitem la timp un proiect pentru școală, să spălăm vasele sau să mai aruncăm un ochi la rudele mai mici decât noi, ca să nu pățească ceva. Totuși, viața de adult vine cu toate acele elemente „specifice” care ne îngrozesc, cum ar fi plata facturilor și obligația să lucrezi cinci zile pe săptămână ca să ai bani să mănânci.

Aceste clișee care „descriu” viața de adult, chiar dacă nu arată toate aspectele ei, au creat această teamă de rutina monotonă și posibilitatea că maturitatea înseamnă doar muncă și tristețe: „Nu mă îngrozesc responsabilitățile, cât să dispară fericirea de care am avut și am parte în adolescență. Mă sperie clișeica viață gri de adult.” și „E destul de scary să te gândești la o societate de adulți nefericiți care merg opt ore pe zi la un serviciu pe care îl urăsc doar ca să aibă destui bani pentru a trăi confortabil.”. Merită menționat aici că modul în care ne trăim viața de adult ține doar de noi; nu există nicio lege care să îți interzică să te distrezi sau să fii fericit odată ce intri într-o anumită perioadă a vieții și poate uneori avem impresia că, odată ce avem o anumită vârstă, trebuie să fim complet „altfel” față de cum suntem acum. Nu suntem obligați să omorâm orice fărâmă din noi care se simte bine; ține doar de noi să nu devenim niște roboți care știu doar să citească știrile în timp ce merg de dimineață la serviciu, lucrează opt ore, apoi ajung acasă, se uită la știri la televizor, se culcă și fac la fel în fiecare zi, din nou și din nou, până mor. Imaginea „adultului” este deseori portretizată în media ca fiind așa cum am menționat anterior, însă odată ce începem să ne gândim că putem să ne distrăm la orice vârstă și nu există o limită de timp în care „avem voie” să ne simțim liberi și fericiți, dispare treptat și acest aspect al fricii de a crește.

Mai există și întrebarea aceea pe care, conștient sau mai puțin conștient, ne-o punem încă din copilărie și anume dacă, odată cu trecerea timpului, devenim mai liberi și avem mai multă „putere” sau dimpotrivă. Și aici părerile sunt împărțite: „Adolescenții nu sunt luați în serios în nicio măsură, pentru că lumea se așteaptă să se poarte ca niște adulți, dar sunt tratați ca niște copii.”; „Înainte de liceu abia așteptam să fiu adult și să am această «libertate», dar până la urmă, cu cât cresc, îmi dau seama că e invers și că îmi trăiesc apogeul libertății chiar în momentele astea.”, „Sincer, mă sperie puțin când mă gândesc la ideea de «viață de adult», pentru că, într-un fel, nu vreau să cresc atât de repede și chiar să ajung să fiu pe cont propriu.”. Există și persoane care gândesc mai pozitiv: „Sincer, mie mi-a plăcut tot timpul ideea de a crește, mi se pare că zilnic se deschid lumi noi, pe care nu aveam cum să le accesez, nu aveam informațiile necesare.” și „Legat de growing up, mi se pare foarte frumos și interesant să te cunoști, să te formezi pe tine, să ai toate orizonturile larg deschise, să afli ce-ți place și ce nu, ce vrei de la tine și de la viață.”. Într-adevăr, cu fiecare an care trece, știm din ce în ce mai multe lucruri, putem să descoperim lumea din mai multe puncte de vedere, așa că putem spune că viața este ca un joc cu mai multe niveluri: fiecare nivel aduce mai multe aventuri, la care poți să iei parte doar cu „obiectele” dobândite în celelalte niveluri.

Totuși, un element specific maturității este independența, în special „despărțirea” de părinți, iar la aceasta tinerii mai mult visează decât se tem. Când l-am întrebat dacă nu îi este frică să crească, un adolescent mi-a răspuns că „Ba da, dar mă deranjează mult mai tare faptul că sunt practic controlat de ai mei; vreau să mă îndepărtez cât mai mult de părinți și să devin independent.”, sau „Cu cât trece timpul, cu atât simt mai multă presiune, mai ales când vine vorba de facultate. Dar, în mod paradoxal, de abia aștept să merg, deoarece o văd ca pe un început pentru a fi independentă.”. Pentru unii, dorința de a nu fi adult este mai puternică decât cea de a „evada”, așa cum mi s-a spus prin răspunsul „Evident, nici acum nu e perfect, adică nu am autonomie și sunt mult prea legată de ai mei, dar parcă mă sperie mai tare să fiu adult decât să mă cert cu părinții.”. Dorința adolescenților de a se muta la casa lor și de a avea acea independență la care visează este deseori împiedicată de ideea de impozite și întreținere, pentru care au nevoie de bani, pe care nu îi au, iar posibilitatea să își găsească un loc de muncă în adolescență nu este prea atractivă.

Radu Abramescu, jurnalist, comentator sportiv și fost elev în Lazăr, promoția 88-92, a analizat situația dintr-o perspectivă deosebită: „Am intrat într-un liceu plin de oameni deștepți și, poate nu întâmplător, buni la sport […] concurența nu-mi era, deci, necunoscută, nici la carte și nici unde era nevoie de calități fizice. Am învățat despre mine că nu făceam lucruri deosebite decât dacă eram stresat sau îmi era frică. Valabil în ambele cazuri: școală și sport. Eu cred că definiția curajului este modul în care reacționăm la frică. Din sport am învățat că nu trebuie să te stresezi decât pentru lucrurile pe care le poți controla, e atât de simplu! […] Cred că fără teamă, frică, e greu să progresezi. Situațiile extreme scot lucruri extreme la suprafață, fără ele stăm într-o zonă de fals confort.”. În acest sens, nu ar trebui să ne fie frică de viitor, pentru că nu putem controla trecerea timpului, dar în același timp e ușor de zis și greu de făcut, știu… totuși, această teamă poate chiar să ne ajute să profităm mai mult de fiecare moment, să trăim în prezent și astfel să nu avem niciun motiv să ne fie frică să creștem; dacă ne bucurăm de fiecare clipă și de orice experiență aparent banală pe care o avem, în viața de zi cu zi, nu putem să zicem că irosim timpul pe care îl avem.

Am mai discutat despre acest subiect și cu Sabina Lomnășan, psiholog: „Spui că viitorul este înfricoșător. Așa este, dar este și o oportunitate extraordinară. Dacă nu te simți pregătit să faci acest pas, atunci partea de oportunitate devine înfricoșătoare și temerile își fac apariția: ce se întâmplă dacă eșuez, dacă nu mă ridic la nivelul așteptărilor celorlalți? Dacă nu o să pot să-mi câștig existența? Dar ce s-ar întâmpla dacă nici nu ar trebui să o faci? Dacă viitorul tău ca adult o să te facă pe tine, în primul rând, fericit și împlinit? Nu există nicio modalitate de a ști cu certitudine ce îți rezervă viitorul până când nu ajungi acolo… și unii oameni se tem că atunci «va fi prea târziu». Vestea bună este că nu e niciodată prea târziu, există întotdeauna o modalitate de a face ceva, altceva, care îți va îmbunătăți viața, în orice moment te poți reinventa. […] Pe măsură ce îmbătrânești, ai avantajul că ajungi într-un fel sau altul pe cont propriu și ești singurul judecător, astfel încât să poți trăi viața așa cum dorești și să te îndrepți către orice scop îți dorești. În cele din urmă, frica de viitor se reduce aproape întotdeauna la teama de judecată de un standard care nu este standardul tău. […] Cel mai important lucru din viață este să-ți dai seama ce vrei să faci și să faci lucrul ăla cât mai bine.”.

Până la urmă, pentru mulți dintre noi, teama de a crește nu este un sentiment necunoscut, ci chiar unul natural și normal, însă nu este un proces ce poate evitat, pentru că nu putem opri timpul în loc. Totuși, ce putem face este să ne bucurăm de absolut fiecare detaliu minuscul, fiecare sentiment și fiecare experiență, oricât de banală ar părea – maturizarea este un parcurs extraordinar de frumos dacă reușim să nu îl mai privim ca pe un dușman și să învățăm tot ce se poate din el. E un sentiment deosebit să realizezi cât de mult ai evoluat de-a lungul timpului. Practic, în asta constă viața și singurul mod prin care am putea să „pierdem timpul” este să nu profităm de fiecare secundă…