Filmele românești: Un altfel de opinie

Foto: Miruna Stanciu
Tehnoredactor: Andreea Găgeatu

„Nu mă uit, frate, la filmul ăsta! Ce naiba, e românesc! Caută și tu ceva ca lumea pe Netflix” – ceva ce sigur ai auzit sau chiar ai spus.

Dacă îți întrebi acum un coleg banalul: „Care e ultimul film românesc pe care l-ai văzut?”, probabil vei primi ca răspuns 5GANG: Un altfel de Crăciun, Selfie 69 sau Oh, Ramona!, dar este clar că acestea nu reprezintă decât niște filme comerciale de slabă calitate, primul având chiar un scor cel puțin deplorabil acordat de IMDb: 1,7/10.

Adevărul este că, în ultima vreme, publicul larg și-a format o imagine proastă despre industria cinematografică românească, considerând că în România nu se produc filme bune, ceea ce este complet fals. Majoritatea persoanelor numesc cu ușurință capodopere cinematografice străine, dar nu mulți oameni au auzit de 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – premiat cu Palme d’or la Cannes și considerat ca fiind cel mai bun film de către Academia Europeană de Film, sau de Moartea domnului Lăzărescu care a primit distincții asemănătoare. Aceste două filme au dat startul producției cinematografice de calitate postrevoluționistă, aducând iar România în lumina reflectoarelor la festivalurile internaționale de film și nu numai. Pe lista de filme preferate a lui Barack Obama din 2020 și-a găsit locul și documentarul românesc Colectiv.

Motivul principal pentru care se întâmplă asta este probabil acela că majoritatea producțiilor sunt filme de artă – filme cu care se participă la festivale, nu comerciale, așa că au publicitate scăzută. Pe lângă această situație se adaugă și faptul că în locul clișeicelor scene de acțiune și aventură se prezintă realități neplăcute și probleme reale (religia și biserica, sărăcia, sistemul de învățământ și sistemul judiciar) care ar putea deranja confortul multor spectatori – Un pas în urma serafimilor, Poziția copilului, După dealuri, Bacalaureat, Soldații, Poveste din Ferentari.

Problema numărului redus de vizionări impactează direct și încasările și profitul obținut, ajungându-se la momentul actual într-un punct critic: două scrisori deschise semnate de către profesioniștii din acest sector au fost adresate conducerii statului. Prima, scrisă la trei luni după începerea pandemiei, prezintă situația dificilă în care se afla industria cinematografică la acel moment și cere o serie de măsuri pentru a preveni prăbușirea.

Cu siguranță ai auzit de Cinema Eforie, Cinema Capitol sau de Cinema Corso, dacă nu chiar ai făcut un story cu logo-ul aproape căzut, considerând că este aesthetic. Dar este oare aesthetic faptul că niște clădiri culturale istorice, care datează de aproape un secol, se află într-o degradare continuă? Aici motivele sunt multiple – globalizare fiind unul dintre ele, dar, probabil, conștientizarea valorii filmelor proprii ar putea readuce popularitatea cinematografelor „de stradă”, salvându-le astfel.

Pe lângă filmele menționate mai sus, o să las aici câteva sugestii de filme și seriale la care să te uiți când vrei să vezi ceva românesc, dar te-ai plictisit de Profu’, Las Fierbinți sau Mangalița: Umbre, Bani negri (pentru zile albe), La Gomera, Eu când vreau să fluier, fluier, Câini și, desigur, Filantropica.