Disciplina, bat-o vina!


Grafician: Ana Cucu-Oancea  
Tehnoredactor: Chiriac Daria

În acest articol veți citi despre ce înseamnă autodisciplina, ce concepții greșite există despre ea și care sunt cauzele care îi împiedică dezvoltarea.

Ca în fiecare an, începutul noului semestru aduce cu el nenumărate promisiuni de bine: 10 pe linie, ore în șir de lucru în plus și vreo 5 voluntariate la care nici nu știi dacă ai timp să ajungi. Fiecare dintre noi speră că acest început proaspăt va duce în sfârșit la succesul inițiativelor noastre. Până la urmă ne abandonăm mărețele visuri după vreo trei zile și jumătate, decizând irevocabil că o asemenea viață nu-i de noi. Este, oare, numai vina firii noastre, sau pur și simplu nu abordăm subiectul cum trebuie? Autodisciplina pare a fi un țel de neatins– însuși cuvântul are ceva strict, necruțător în el, ceva ce judecă aspru orice strădanie de a fi ceva mai productivi. Totuși, nu ar trebui să ne fie frică de ea.

Este important de menționat că lenea și procrastinarea nu sunt singurii factori care ne împiedică să fim disciplinați. Uneori, este vorba de niște răni mai adânci, cum ar fi frica de eșec, lipsa încrederii în sine ori lipsa unui scop în viață. Pe scurt, problema nu este întotdeauna lipsa de disciplină, ci o altă insuficiență a sinelui nostru care, odată rezolvată, poate ușura mult calea către autocontrol.

În ciuda opiniei generale, autodisciplina nu înseamnă construirea rezistenței împotriva tentației. La urma urmelor, suntem oameni- tentația ne va atrage mereu, și nu avem cum să schimbăm asta. Diferența dintre o persoană disciplinată și una nedisciplinată constă în strategiile pe care le adoptă împotriva tentației, nu în așa-zisa „rezistență” a fiecăreia. Persoana disciplinată știe că va fi tentată să își ignore sarcinile ca să se uite pe social media, așa că găsește o soluție: își închide toate dispozitivele și le încuie într-un dulap. Dorința de a le utiliza există, dar a fost combătută printr-o strategie eficientă. Așadar, autocontrolul nu înseamnă suprimarea instinctelor umane, ci mai degrabă amânarea lor până la momentul potrivit. 

Disciplina, se știe, nu răsare peste noapte. Este nevoie de un timp îndelungat pentru a observa schimbări majore, însă mulți dintre noi nu au răbdarea necesară. Mai mult decât atât, ne propunem să îndeplinim o cantitate excesivă de sarcini încă din prima zi, fapt ce, în majoritatea cazurilor, conduce la nereușită. Încercăm să schimbăm tot ce nu ne place la noi înșine într-o lună sau două; nu chibzuim deloc asupra strategiei noastre și ajungem să fim dezamăgiți de incapacitatea noastră de a evolua. De ce nu suntem la fel de buni ca prietenul X sau Y? Începem să ne comparăm cu ei, iar inima noastră dă ușor curs gândurilor negre. Refuzăm să fim buni cu noi înșine, să îi arătăm mândriei noastre rănite puțină compasiune. Pe moment, flagelul pe care îl aplicăm nemiloși asupra noastră ne face să ne simțim ca niște adevărați martiri. În final, însă, nu rămânem cu nimic și reluăm ciclul. Un dram de răbdare cu noi înșine nu strică niciodată, căci se spune că, în adolescență, devenim proprii inamici. Uităm un singur lucru: progresul nu e niciodată liniar. Sau, în cuvinte mai frumoase, drumul către perfecțiune va fi întotdeauna imperfect. 

Și totuși, se pare că suntem mai disciplinați decât credem. În sensul lor riguros și învechit, disciplina și munca sună cât se poate de plictisitor. Se credea că a fi sârguincios înseamnă a ne îngropa toată ziua cu nasul în cărți și în caiete sau a ști lecțiile până la cel mai mic detaliu. Ei bine, aceste idealuri sunt demult apuse– acum ni se pare de necrezut că cineva ar vrea să trăiască așa. În schimb, ne ocupăm timpul cu lucruri care chiar contează pentru noi: citim, desenăm, învățăm pentru facultatea noastră de vis, facem sport sau lucrăm la materiile noastre preferate. Poate că nu reușim să facem totul, dar ceea ce realizăm este o plăcere. Totuși, continuăm să ne desconsiderăm munca și să ne credem nedisciplinați doar din cauză că nu suntem buni la tot. Nu realizăm că a acorda prioritate lucrurilor importante pentru noi înseamnă a fi disciplinați. Dacă ție îți face o deosebită plăcere să înveți la biologie, cu ce te-ar ajuta să te chinui zilnic să scrii comentarii la română? Bineînțeles, nu ne putem abandona complet datoria, dar nici nu trebuie să fim excepționali. Uneori, mediocritatea este de ajuns. Adevărata disciplină nu înseamnă conformare oarbă, ci cunoaștere de sine. Ceea ce te ajută pe tine să crești este, poate, inutil pentru altul. Deși trebuie să ne îngrijim de toate aspectele vieții noastre (oricât de neplăcute ar fi acestea), nu este neapărat nevoie să le tratăm ca fiind egale. 

Poate s-a întâmplat să auzim că autocontrolul este o trăsătură înnăscută, și tocmai de aceea nu reușim să ne concentrăm. Acest fapt nu este tocmai corect, dar are un sâmbure de adevăr în el: studiile au dovedit că există persoane care sunt în mod natural mai ambițioase decât altele. Această trăsătură (la fel ca restul personalității noastre) nu se datorează exclusiv geneticii, fiind și consecința unor factori externi care, evident, sunt în afara controlului nostru.

Cu toate acestea, autodisciplina nu are nicio legătură cu ambiția– este o abilitate care trebuie învățată de la zero de către toți. Totul începe din copilărie: atunci învățăm prima oară despre responsabilitate. Pe măsură ce creștem, problemele se multiplică, supravegherea parentală scade iar autodisciplina noastră începe să evolueze mai greu. Brusc, ne trezim pe cont propriu, și nu știm de unde să începem. Evident, nu există un drum universal: fiecare dintre noi are nevoi diferite, iar singurul mod de a ne cizela autodisciplina este acela de a încerca cât mai multe variante. Deci da, o să existe multe rateuri. O să abandonăm de zeci de ori un plan care ni se părea perfect, dar care nu a funcționat nici măcar o săptămână. Poate că o să ajungem să ne gândim că, la urma urmelor, pur și simplu nu suntem făcuți pentru disciplină. Într-o zi, vom găsi o metodă care chiar funcționează, și vom începe să devenim din ce în ce mai productivi. Deși procesul este unul lent, nu este neapărat dificil. Trebuie, bineînțeles, să existe dorință. În rest, nu avem decât să o luăm încetul cu încetul.

În final, se pare că autodisciplina nu este atât de înfricoșătoare și rigidă precum ne-am închipuit să fie. Este un lucru realizabil, iar lipsa ei nu este nici ea vreun ghinion ereditar. Într-adevăr, nu e ușor să o obții, dar nici imposibil. La urma urmelor, este vorba doar de puțin exercițiu.