Natura umană – există sau nu?

Grafică:Alexia-Maria Chiriță
Tehnoredactor:Andreea Găgeatu

Despre natura umană și posibilele ei caracteristici.

Sunt oamenii egoiști în mod natural sau sunt predispuși să coopereze mai degrabă decât să se afle într-o permanentă competiție? Ne naștem cu anumite caracteristici specifice rasei umane sau suntem influențați de factori externi, cum ar fi condiția materială pe care o avem? Facem fapte altruiste din bunătate sau pentru că știm că societatea se așteaptă să ne comportăm într- un anumit fel și știm că o să fim răsplătiți? Studiul naturii umane încearcă să răspundă la aceste întrebări, oamenii de știință și filosofii fiind persoanele care au contribuit la înțelegerea naturii umane, fie prin studii și experimente, fie prin teorii și idei.

În principal, există două moduri în care putem să vedem problema. Primul mod este să pornim de la premisa că există o natură umană fixă, deci un set de caracteristici ale oamenilor care se mențin de-a lungul istoriei și pe care le putem observa în modul în care s-a dezvoltat societatea. În acest caz, rămâne de ales dacă credem că, de exemplu, războiul, violența și competiția sunt caracteristicile specifice oamenilor sau mai degrabă cooperarea, altruismul și egalitarianismul. Al doilea mod este să nu credem neapărat că există o natura umană fixă, dar că modul în care ne comportăm reprezintă un răspuns la factorii externi din viața noastră, modul în care am fost învățați sau condiționați să gândim, fricile pe care le avem, realitatea materială în care trăim etc. Concepția că aceasta se schimbă în timp pe măsură ce societatea umană se dezvoltă e cel mai des asociată cu filosoful german Hegel. Astfel, natura umană devine flexibilă, nu permanentă.

Thomas Hobbes și-a articulat părerea despre natura umană și a susținut că, în stare naturală, pentru că indivizii țineau cont doar de interesele lor personale, omul se simțea amenințat și în nesiguranță. Hobbes considera că acesta este motivul pentru care oamenii au format comunități: să se apere de străini și nedreptăți. Chiar dacă considera egoismul o caracteristică specifică oamenilor, prin acest raționament a recunoscut că ideea de comunitate aduce siguranță oamenilor. Pe de altă parte, pentru el, starea naturală a oamenilor se identifica cu starea de război – relațiile dintre oameni fiind dominate de neîncredere, rivalitate și orgoliu. Totuși, Hobbes a trăit într-o perioada dominată de războaie (1588-1679), deci putem presupune că această perspectivă a fost tipică și de înțeles pentru vremea sa și că poate toți tindem să analizăm umanitatea prin prisma perioadei în care trăim și cum e ea în prezent. De exemplu, dacă acum observăm că oamenii sunt egoiști și că își urmăresc doar interesul lor personal, vom tinde să credem că așa e umanitatea în general, deși nu avem neapărat dovezile necesare pentru a demonstra lucrul acesta. Totuși, nu este chiar o concluzie neașteptată, având în vedere că ne naștem într-un sistem care răsplătește fix acest tip de comportament: suntem învățați de mici că trebuie să fim mai buni decât ceilalți, la școală se încurajează competiția în locul cooperării. Deși competiția poate să fie un factor motivant pentru unele persoane, în final doar „cei mai buni” beneficiază cu adevărat de ea. Fiind influențați de resursele materiale pe care trebuie să le obținem pentru a supraviețui (banii) și de piața competitivă de muncă, este de înțeles de ce oamenii ajung să fie egoiști, să se gândească doar la succesul personal și să spere că ei vor fi cei care vor câștiga cel mai mult și vor ajunge unde își doresc. Desigur, n-ar trebui să considerăm neapărat moral modul acesta de gândire, dar putem înțelege de unde a apărut și că este influențat într-o măsură și de factori externi.

Și totuși, când ești pus în fața unei situații în care trebuie să iei o decizie (de exemplu, când poți salva sau ajuta pe cineva), cum știi de ce ai luat decizia de a face fapta bună? Ești o persoană altruistă sau doar vrei să fii perceput în felul acesta? Filozoful Menzi credea că oamenii au o compasiune naturală care îi face să ajute alți oameni. Aceasta este o perspectiva opusă față de cea conform căreia oamenii au nevoie de anumite legi și valori care să le sublinieze diferența dintre „bine” și „rău”. Sau, mai degrabă, că omul doar își dorește să fie răsplătit că a ajutat o persoană, să fie perceput ca o persoană bună, să își hrănească ego-ul, acesta fiind de fapt motivul pentru care face fapte altruiste.

Egoismul psihologic e o concepție conform căreia oamenii sunt motivați mereu de interesul lor personal, chiar și în activități care par să fie fapte altruiste. O asumpție pe care multe persoane o apără este faptul că oamenii sunt natural egoiști, că natura umană este bazată pe competiție și pe acumularea puterii și a resurselor. Richard Dawkins a scris „The Selfish Gene”, o carte care susținea chiar acest punct de vedere și care se bazează pe psihologia evoluționistă: ideea că trăsăturile actuale ale oamenilor s-au dezvoltat în preistorie.

Totuși, există și anumite studii care sugerează, chiar pe baza preistoriei, că oamenii sunt de fapt făcuți să lucreze împreună și că nu sunt egoiști în mod inerent. Lumea preistorică e văzută ca o perioada plină de competiție, în care oamenii și grupurile rivale trebuiau să se lupte între ele pentru a supraviețui. Dar, lumea preistorică era slab populată, existând o abundență de resurse pentru grupurile care vânau; populația întregii lumi era mai puțin de jumătate de milion, părând puțin probabil ca aceștia să fie nevoiți să concureze unii cu alții. Există și grupuri de vânători-culegători contemporane care trăiesc ca în preistorie și care respectă îndeaproape principiul egalitarianismului. Practic, membrii acestor grupuri nu își acumulează propria lor proprietate, nu au posesii, având o obligație morală să împartă ce au cu grupul lor. Vedem cum oamenii din istoria îndepărtată par să nu aibă egoismul ca o caracteristică fundamentală. În fond, dacă te comportai egoist sau îți urmăreai doar propriul tău interes, riscai să fii dat afară din grup și îți era mai greu să supraviețuiești.

În final, chiar dacă suntem convinși de o perspectivă mai degrabă decât de cealaltă, cel mai important lucru este să nu lăsăm aceste caracteristici ale „naturii umane” să devină scuze pentru modul în care ne comportăm și obstacole pentru realizarea idealurilor pentru care luptăm. Deși poate consideri că trăsătura de a fi competitiv poate face parte din natura umană, gândește-te dacă tu chiar crezi că acesta este un lucru bun și dacă ai vrea ca societatea să arate altfel. Ai vrea să trăiești într-o societate în care egoismul este încurajat sau în care altruismul primează? Într-o societate în care comunitatea este mai importantă decât individualismul sau invers? La finalul zilei, natura umană reprezintă doar un criteriu prin prisma căruia putem privi umanitatea și modul în care arată ea în prezent, dar mai ales, modul în care ne dorim să arate în viitor.

Resurse suplimentare despre natura umană găsiți pe link-urile de mai jos:

https://www.theguardian.com/commentisfree/2010/nov/20/human-nature-politics-left-right

https://hbr.org/1989/05/how-selfish-are-people-really