Inofensivele icoane din școli

Grafică: Andreea Negulescu
Tehnoredactor: Alexia Mănica

Cu toții avem în sălile de curs din școli câte o icoană agățată de perete, fie ea mai discretă sau tronând simbolic deasupra tablei. Rareori aceasta lipsește. Cu toate că nimănui nu-i pasă de ea, icoana s-a insinuat în imagistica școlii românești, cel mai probabil umplând golul spiritual cauzat de înlăturarea portretelor lui Ceaușescu, pentru că, în definitiv, a fost doar o schimbare de religie. Schimbarea unei societăți se produce greu, iar tranziția (cam iluzorie) din ‘90 și-a reclamat o nouă entitate căreia să-i fie atribuite puteri absolute: Dumnezeul ortodox.

Faptul că aceste icoane sunt omniprezente în școli a făcut ca existența pasivă a lor să intre în cadrul obișnuitului, iar tot ce intra în această sferă se estompează treptat, fără a mai provoca vreo reacție privitorului. De asemenea, obișnuința ne-a învățat să fim obedienți, caracteristică tot moștenită din comunism, astfel că chiar dacă problema pe care o tratez ar primi mai multă atenție, sunt slabe șanse ca aceasta să ajungă în instanță. În articolul 29, alineatul 1 al Constituției României scrie: ,,Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.”. În condițiile anterior menționate, se mai poate spune că icoanele sunt legale, având în vedere că încalcă flagrant Constituția? Atunci când o instituție publică ignoră sau chiar promovează interferența bisericii cu statul, cum mai poate fi numită aceasta laică și, deci, constituțională? Chiar dacă o simplă icoană proptită de un perete pare insignifiantă, pentru unii chiar benefică, indolența care a cauzat apariția acesteia aduce în discuție o problemă mult mai profundă a societății românești: lipsa de educație civică (a cunoștințelor de natură juridică). Iar un cetățean care nu își cunoaște drepturile este ușor manipulabil.

Un caz din Germania anilor ’90 ne arată că, pe cale legală, se pot repurta victorii asupra supremației bisericii în viața publică. Doi soți dintr-un sat din Bavaria, discipoli ai umanistului Rudolf Steiner, au depus o plângere la Tribunalul Constituțional al Republicii, susținând că cei trei copii ai lor au fost ,,traumatizați” de imaginea lui Cristos crucificat, după ce fuseseră obligați s-o vadă zilnic în școala în care învățau. Surprinzător pentru mulți, plângerea a fost acceptată de tribunalul ce are ca scop protejarea principiilor constituționale în orice domeniu și ale cărui decizii sunt irevocabile. Acesta a respins decizia școlii aferente, aceea de a înlocui crucifixele cu cruci simple, și a cerut landului bavarez să dea jos toate crucifixele și crucile din școli, argumentând că ,,în privința religiei, statul trebuie să fie neutru”. Tribunalul a parafat sentința, menționând că numai în cazul în care există o unanimitate absolută între părinți, profesori și elevi se pot expune în scoală simboluri creștine. Cazul a atras toată atenția societății germanice de la acea vreme, iar răspunsul Bisericii Catolice, dar și al unor politicieni conservatori n-a întârziat să apară. Arhiepiscopul din München, cardinalul Friedrich Wetter, a comunicat că ,,Nici măcar naziștii nu au smuls crucile din școlile noastre!” și ,,Vom permite ca ceea ce nu a reușit să comită nici o dictatură să realizeze un stat democratic, în care domnește legea?”. Nu știa că într-un stat democratic instituțiile trebuie să fie neutre din punct de vedere religios. În plus, a instigat la nesupunere civilă, declarând că nicio școală nu trebuie să respecte decizia tribunalului și a organizat o slujbă în aer liber, în semn de protest, celebrată pe sloganul amenințător gândit chiar de el: ,,Aici e crucea și aici rămâne!”. Totodată, agențiile de sondare a opiniei publice au revelat că majoritatea populației îl susține pe indignatul cardinal: 58% condamna decizia Tribunalului Constituțional, iar numai 38% o aproba. Oportunistul cancelar Helmut Kohl a condamnat la rândul său decizia magistraților, care i se părea contrară tradiției noastre creștine și ,,de neînțeles în privința conținutului și a consecințelor pe care le poate avea”.

Decizia tribunalului a fost imparțială și neutră religios, situându-se deasupra altor interese din afara Constituției. Acest caz este reprezentativ pentru procesul de democratizare din Germania și nu numai, pentru că a transmis un mesaj întregului spațiu european, și anume că: intransigența juridică poate sfida biserica, populismul politicienilor și întreaga opinie publică a unei țări.

Ceea ce s-a întâmplat în Germania acum 25 de ani este simbolic și pentru societatea românească, pentru că și noi ne confruntăm cu aceleași probleme, ce pot fi rezolvate numai printr-un sistem judiciar integru.

Vizualizarea aproape zilnică a oricărui simbol creștin le insuflă elevilor, care sunt expuși la ele încă de la vârsta de 6-7 ani, în mod inconștient ideea de religie dominantă, iar oricare minoritate care are o altă credință va fi implicit discriminată. Supremația unei religii asupra altora îl presează pe individ să se conformeze cu tendința principală, pentru o mai bună integrare socială. Acest arbitrar, foarte des întâlnit, a dat naștere și intoleranței acute legate de opinii proprii răspândită pe tot parcursul României, intoleranță ce se va agrava odată cu înrăutățirea situației economice provocată de pandemie, întrucât lipsa de bunăstare este corelată cu nivelul de ură manifestat.