Ieși azi în fața blocului?

Text:Catrinel Ciorteanu și Matei Dumitran
Foto:Maria Iacob
Tehnoredactor: Andreea Găgeatu

Se spune că toate clădirile orașelor socialiste seamănă între ele și, chiar dacă ești născut după 2000, suntem siguri că și tu poți confirma acest lucru. Cele mai importante clădiri pe care comunismul ni le-a lăsat în România nu sunt nici Palatul Parlamentul și nici Casa Presei, ci banalele blocuri în care stau peste 80% dintre bucureșteni. Înainte să spui că nu îți plac pentru că „nu arată bine” (deși chiar nu arată) și că le-ai dărâma unul după altul, e cazul să te gândești că ele nu sunt doar un loc în care deții un apartament, ci o fărâmă de istorie a societății românești fără de care nu am mai fi cine suntem acum. Ce încercăm să zicem e că viața în aceste construcții gândite minimalist e strâns legată de multe probleme actuale și de stilul de viață general al românilor.

Cu atât mai mult, dacă ești din București, știi că majoritatea a crescut în parcare la bloc, cu perețica și cu v-ați ascunselea. Însă, în cutia de chibrituri (sau cum vrei să-i spui apartamentului comunist), viața era anostă: nu făceai mare lucru în afară de teme, curățenie sau „farm pe Runescape” (dacă aveai calculator). Totuși, în acest spațiu al blocului comunist, încă atât de actual, la aproape 31 de ani de la revoluție, s-au trăit sute de mii de copilării pline de povești, drame și mituri.

Monotonia traiului în comunism nu era nicăieri mai clară decât în lipsa de identitate a locatarilor unui bloc; toți acești oameni aveau aceleași mașini (în cazurile fericite), aceeași mobilă și același aprozar de unde își luau merinde. Majoritatea obiceiurilor de atunci au la bază imaginea modelului cetățeanului ideal pentru „utopia comunistă”. Tot pe vremea comunismului au fost construite și majoritatea blocurilor socialiste din țară, fiind accelerat, astfel, procesul de urbanizare al României, vital economiei comuniste bazate pe industrie. Blocul comunist era clădit după principiile egalității (sărăciei) dintre cetățenii țării și, mai important, acesta era clădit pe un buget minim. Așadar, cartier, după cartier și mahala, după mahala, blocurile comuniste au împânzit capitala, aducând, odată cu ele, mii de familii de la sat, obișnuite în lumea mai liberă a mediului rural. Taifasul și joaca de pe uliță, însă, au rămas întipărite în mentalitatea multor oameni aduși de la țară, dând naștere fenomenului „parcării”. Ce era (și încă este) fenomenul parcării? Pe scurt, având în vedere că erai nevoit să stai într-un apartament mic în care te înghesuiai cu familia ta cu care nu erai mereu pe tratative bune, parcarea blocului a devenit locul unde scăpai de pereții strâmți sau de rutina dureroasă a interiorului. Astfel, în fața blocului, s-au născut sau au devenit populare jocurile copilăriei de „oraș”, mai ales: prinselea, șotronul sau verde-stop (de care își aduc aminte cu plăcere atâția actuali părinți). Pe la 11-12 ani începeai să guști din plăcerea de a nu fi găsit la v-ați ascunselea și parcă începeai să tinzi spre lucruri mai nebune așa că suflai cornete cu țeava în prieteni, cunoștințe sau chiar străini. Venea liceul, lucrurile se schimbau: ieșeai în gașcă și, într-o speranță pur copilărească, credeai că tu și prietenii tăi veți schimba lumea. Totul era perfect până când ieșea un senior morocănos să amenințe că sună la poliție dacă nu plecați și, chiar dacă la început te speriai, cu timpul, deveneai indiferent. Bine, asta dacă nu enervai vecinul „nuclear” care era în stare să ia și alte măsuri ca să facă liniște, dar, cel puțin înainte de revoluție aceștia nu se găseau prea des. Făcând abstracție de asta, oamenii de la geam care au speriat generații erau și ei oameni și ieșeau și ei afară în parcare, doar că la ore diferite. Nu știm cum se face că niciodată nu te intalneai cu ei afară.

Din punct de vedere al rolul în comunitatea blocului, unele femei își asumau rolul de ,,instanță morală" anonimă. Ele au rămas la fel de actuale ca odinioară, în același fel cum a rămas actual și limbajul lor de lemn, inexpresiv în care vorbeau câte 10 minute fără să zică în fond nimic. Tot aceleași femei de bloc au transmis mai departe zicala: ,,să nu te-apuci să spui mai departe" – în sinea lor erau aspre și aprige în judecată fără să își asume, însă, ce au spus. Și pe bună dreptate, cum să afle vecina că nu o suportă? Și pe aceste lucruri le-a observat generația noastră . Nu putem să ne imaginăm ce era cu adevărat în cercul lor de ,,prietene" dominat de bârfă, dar sincer, nici nu cred ca vrem să știm. Într-un fel comportamentul iscoditor e de înțeles: bătrânele de acum din fața blocului, în urmă cu 20-30 de ani, veneau după ce au contribuit la dezvoltarea României Socialiste prin 8 ore trudnice de muncă pe zi..

Cât despre stereotipul predominant de bărbat din blocul comunist, suntem siguri că în anii tăi de stat la bloc ai cunoscut măcar un bărbat chel bun la toate – mai ales la: schimbat broasca ușii sau desfundat chiuvete. Tipul de bărbat meșter te trezea mereu dimineața din somn cu bormașina. Oricât de multe fapte bune ar fi făcut, totuși, prea mulți dintre meșterii blocului, ajungeau, mai devreme sau mai târziu, în crâșma cartierului. Divertismentul era minim în viața de bloc, dar asta făcea lucrurile frumoase și fascinante — bucuria locatarilor venea din lucrurile mici. Astfel, mereu când, cine știe, venea RADET-ul, unele femei dădeau drumul zvonurilor, iar meșterii stăteau gură-cască lângă echipa trimisă. În acest sens, devine clar de ce pentru atât de mulți locatari de bloc viața era plictisitoare, având în vedere lipsa de distracție dintre cei patru pereți. Din acest motiv și seamănă între ei atâți oameni bătrâni de la bloc, aceștia nici nu au avut cum să aibă o puternică identitate proprie, când aproape tot ce au avut în viața semăna cu al vecinului. Vorbind atât de mașina proprie (în cazurile fericite), de mobila, de mâncarea sau de forma apartamentului, cât și de orientarea în viață, prea mulți actuali seniori sunt greu de diferențiat. Totuși, pe lângă tristețea și frustrarea generată de aceste neajunsuri, toți acești locatari de bloc și-au găsit mica scăpare în acest „ieșit în fața blocului" care a pornit, indirect, de la ideea: „trecem cu toții prin asta”. Românul obișnuit era fericit la primirea unui apartament de la stat, și, în final, se obișnuia și cu ideea că vecinul are același aspirator Albatros..

Un ultim lucru care trebuie adăugat în peisajul vieții de bloc e faimoasa bătaie în țeavă folosită când vecinul făcea gălăgie, iar, mai nou, după 2000, ca o cerere de a scădea volumul boxei din sufragerie. Asta e, am trecut de la „să nu te audă vecinul” la „să nu te audă vecinul că asculți Azteca”.

În fine, însă, atât despre viața românească la bloc.

Și da, știm că dacă am fi într-un dialog fizic, ai avea și tu destule povești de la bloc, dar te îndemnăm să vezi impactul blocurilor comuniste ca fiind și unul pozitiv, nu doar o pată de gri în urbanismul Bucureștilor.