Cui i-e frică de debate?

Foto:Alexia Chiriță
Tehnoredactor: Andreea Găgeatu

Suntem alcătuiți din diferențe. Am învățat încă de când eram mici că fiecare persoană este unică. Am crescut și am realizat că poate nu suntem chiar așa de diferiți. Vrem să ne înțelegem bine toți, vrem să facem parte din „lume”. Ne contopim cu majoritatea, încercând să îi semănăm cât mai mult și să nu ne abatem de la regulă. Împrumutăm haine, bijuterii, idei și opinii. Ne înconjurăm cu persoane la fel ca noi. Viețile noastre pulsează într-un ritm propriu: ne-am obișnuit cu el și l-am acceptat, mulțumindu-ne mereu cu ce este mai ușor. E simplu, într-adevăr, să nu vorbim decât cu prietenii noștri. E simplu să lucrăm numai cu unii colegi la un proiect. E simplu ca la un evenimen, să stăm lipiți de singura persoană pe care o cunoaștem. Ce nu este atât de simplu, însă, este sa ne confruntăm cu necunoscutul.

Suntem un colaj al tuturor persoanelor care ne-au atins inima de-a lungul vieții. Și totuși, ne este frică să fim diferiți. Există un sfat pe care îl auzim des: „ieși din zona de confort! Numai așa vei putea să te dezvolți!”. Ne hotărâm să îl aplicăm și ne bucurăm la fiecare experiență, crezând că ne iese. Și totuși, acest disconfort personal nu poate fi o alegere. Nu putem să ne propunem să ieșim din zona noastră de confort – trebuie să avem tăria să rezistăm atunci când suntem aruncați din ea, iar în final să revenim cu ceva de acolo.

De multe ori, vedem numai ce este de partea noastră, nu îndrăznim să călcăm în teritoriu străin nici măcar atunci când știm că avem ceva de câștigat. E imposibil să gândim aidoma dușmanului – este ca și cum am fi de acord cu el, nu? Rămânem așadar în micul nostru univers confortabil și condamnăm diferența ca fiind o anomalie ucigătoare. Nu încercăm să aruncăm măcar o frânghie deasupra prăpastiei care ne desparte de ceilalți. O lăsăm pur și simplu să se adâncească, neavând curiozitatea de a afla vreodată ce se întâmplă de partea cealaltă.

Ținem mult la opiniile noastre. Avem chiar o relație intimă cu ele. Mai precis, ne e greu să ne despărțim de ele, fie și parțial. Le protejăm cu ardoare și avem grijă de ele; nu lăsăm pe nimeni să le atingă. Ne atașăm de ele excesiv, căci nu vrem să le pierdem. Ne este imposibil, poate, să renunțăm la ele: ne-am simți de parcă ne-am rupe bucăți din propriul suflet. Ajungem să gândim că dacă vom renunța vreodată la ele ne vom înjosi, vom dovedi că nu avem destulă tărie să ne apărăm. Încetăm deci să ne dezvoltăm, preferând să rămânem așa cum suntem doar pentru a fi lăudați pentru consecvența noastră. Ne este frică să ne confruntăm cu adevărul: pentru mulți, a admite că te-ai schimbat înseamnă a recunoaște că ai greșit. Rămânem, deci, unde ne este cel mai comod. Ne jucăm la marginea zonei noastre de confort și suntem mândri de asta. Să pășim în afara ei nu îndrăznim niciodată.

Uneori, credem că deținem adevărul absolut. Că este imposibil ca celălalt să aibă dreptate – logica noastră este, evident, mai bună. Uităm să ne actualizăm cunoștințele, suntem obsedați de ideea că trebuie să fim puternici și să ne apărăm opiniile. Ajungem să refuzăm să privim lucrurile din altă perspectivă. Asta nu înseamnă că nu avem de învățat de la cei diferiți de noi. E greu să ne obișnuim cu confruntarea, mai ales dacă am evitat-o ani întregi. Și totuși, rămâne unul dintre cele mai bune lucruri pe care le putem face pentru noi înșine. Orice încercare a cuiva de a ne contracara vorbele este văzută ca pe o ostilitate, ca pe un atac al cărui unic scop este acela de a ne schimba toate opiniile și de a ne distruge credibilitatea. Dar aici nu este vorba despre concluzii ori câștigători. Este vorba despre ce poți învăța de la celălalt. Nu vom putea ieși niciodată din zona noastră de confort dacă refuzăm să acceptăm că, în fond, opinii diferite de ale noastre vor exista întotdeauna. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să învățăm ceva din ele, să fim măcar dispuși să îi ascultăm cu adevărat pe cei din jur, oricât de mult nu am vrea. La finalul zilei, nu e nevoie să îți schimbi opinia – poți doar să te asiguri că ți-ai ales-o pentru motivele potrivite. Și totuși, a fi uneori de acord cu „dușmanul” nu este un capăt de lume: poți înțelege punctul cuiva de vedere și fără să îl susții. Ca în cazul multor întâmplări din viață, totul ține de perspectivă. Fără ea, esența argumentului se pierde.

Așa că am putea să ne trăim viața în liniște, ascultându-i numai pe cei care credem că merită ascultați. Am putea să ne ascundem în zona noastră de confort, feriți de orice opoziție. Sau am putea ca, uneori, să luptăm împotriva curentului, să căutăm singuri diferențele dintre noi și ceilalți oameni. Am putea să explorăm lumea, să descoperim lucruri noi. Și în final, să facem din diferențe prieteni, nu dușmani.