Despre problemele adolescenței

Foto: Maria Iacob
Tehnoredactor: Daria Motoc

Vă anunț încă de la început că acest articol este ceva mai complex față de cele obișnuite. Astăzi vom discuta despre câteva din problemele liceenilor, dar într-un mod, zic eu, real. Nu este un articol basic care îți spune că „fericirea este o alegere” și că „n-ar trebui să lași anturajul să te influențeze”. În schimb, este unul lung, pentru că dacă l-aș fi scurtat nu ar mai fi avut sens – n-ați mai fi înțeles scopul de la care a pornit. Așa că, luați-vă ceva de mâncare sau de băut, vă promit că merită concentrarea voastră.

Am spus și mai sus, azi o să vorbim despre câteva probleme pe care le întâmpină, în general, adolescenții: acele stări proaste inexplicabile (pe care nu poți să le învingi, chiar și după ce ai încercat să faci yoga), nervii, frustrările. Motivul pentru care am decis să nu vorbesc eu în acest articol este simplu: e irelevant. Aș fi o altă persoană care ar vorbi despre chestii sensibile în necunoștință de cauză. Nu citesc, nu mă pasionează domeniul, dar m-am lovit și eu de câteva din problemele basic ale adolescenței, așa că măcar întrebările le pot formula. Acum probabil vă gândiți cu cine o să vorbim. Știm cu toții, sper, că speakerii motivationali de pe Youtube sunt tot ce n-ar trebui să fie. Astfel, propun să ascultăm un om care e în jurul nostru aproape în fiecare zi la școală. Doamna Sturza Anda, profesoara de filosofie din liceul Lazăr, este una dintre cele mai îndreptățite persoane care să participe la acest dialog. Este diriginta clasei în care învăț și, de-a lungul timpului, a fost nevoită să ne audă și problemele – în consecință, să ne și ajute.  Explicațiile pe care ni le dă ne ridică semne de întrebare care ne conduc la soluții reale (adică nu la soluții de genul: „de mâine sunt o persoană mai bună”). Și credeți-mă, n-aș fi ales să scriu acest articol dacă n-aș fi mers la sigur (după cum am spus, e plin online-ul de sfaturi de viață, importante sunt acelea reale).

1. De ce simțim acum totul mult mai amplificat (perioadele proaste, certurile, bucuriile, etc.)?

Prof. Anda Sturza: Dacă întrebai un psiholog probabil că ți-ar fi dat un răspuns legat de transformările hormonale și emoționale din această perioadă. De la mine, însă, cred că vei primi un răspuns filosofic. Adolescența este o perioadă de criză în viață, pentru că ea face tranziția între modul de a fi al copilului și cel al adultului. Nu mai ești nici copil, dar nu ești nici adult. Nu mai ești atât de dependent de familia ta, dar nu ești nici independent. Adolescenții sunt suspendați între două lumi, să zicem. Nu e o poziție ușoară. Abia ieșiți din copilărie, cu un eu care nu este încă matur (căci nu are cum să fie!) și confruntați cu probleme care încep să semene din ce în ce mai mult cu problemele din viața adultului (relații de iubire, competiție, inegalitate socială, etc.), este normal să fie destabilizați mai ușor și să resimtă mai intens toate lucrurile pe care le trăiesc, atât în sens bun, cât și în sens mai puțin bun. Uite, eu îmi amintesc ce mi-a spus profesoara mea de română atunci când eram elevă, despre iubire: că iubirea matură nu mai este la fel, că aceste trăiri specifice iubirii adolescentine nu mai revin niciodată. Deci, bucurați-vă că totul este acum „mult mai amplificat”!

2. Cum privește un profesor o stare proastă a unui elev? O vede?

Prof. Anda Sturza: Dacă o vede sau nu, depinde foarte mult de context: cât de bine ascunde elevul acea stare, cât de empatic este profesorul, câtă disponibilitate are el pentru a privi dincolo de ceea ce are de făcut la ora. Nu pot vorbi în numele altor profesori, pot spune doar că mie mi s-a întâmplat uneori să observ o stare proastă, iar alteori să nu o observ. Atunci când am observat-o am întrebat întotdeauna persoana respectivă ce a pățit, dar sunt convinsă că au fost o mulțime de situații în care nu am observat. Când am o zi cu 7 sau 8 ore și intru în contact cu circa 240 de elevi (în condiții normale de mers la școală), este mai degrabă probabil să nu observ stările proaste, oricât de empatică aș fi eu. Acum, în școala online, este cert că nu voi observa nicio stare proastă (mai ales că mulți elevi aleg să nu-și deschidă camera, omorând în felul acesta și ultima brumă de contact uman care ne mai rămăsese – acesta este un aspect foarte trist pentru mine!).

3. De ce avem tendința de a pierde simțul realității (o notă mică luată, un eșec în general, o relație nereușită par o tragedie colosală) – și cum să ni-l păstrăm?

Prof. Anda Sturza: Asta se leagă de prima întrebare și e o chestiune de percepție. Dacă eul meu nu este suficient de puternic, atunci diferitele situații de viață dificile îmi pot apărea ca reale tragedii. Cred că îți poți păstra simțul realității încercând să rămâi rațional și discutând despre felul în care te simți cu o persoană în care ai încredere: în felul acesta vei confrunta ceea ce simți tu (subiectiv) cu o perspectivă obiectivă, a unei alte persoane. Aceasta cu siguranță că poate echilibra percepția.Văd că în exemplele tale totul trimite către dificultatea de a gestiona eșecul, ceea ce nu mă surprinde, căci majoritatea sunteți perfecționiști. Chiar îmi amintesc când am avut un invitat psihanalist la dirigenție, când a plecat mi-a spus: „Copiii aceștia sunt perfecționiști, asta nu e prea bine!”. Nu am fost de acord cu el, iar după ce la scurt timp apăruse o știre despre nivelul unor studenți din unele universități din România, a ajuns și el la concluzia că am dreptate: este mai bine perfecționist decât praf! Nu este nimic în neregulă cu perfecționismul, zic eu, atât timp cât nu devine o tendință rigidă. Nu trebuie să ne fie frică de eșec. Nu trebuie să ne fie frică să spunem „am greșit, îmi pare rău!” Fără încercări și erori nu s-ar putea maturiza nimeni! Nu suntem infailibili, suntem oameni, nu zei. În general ne este frică de eșec pentru că ne temem că nu vom mai fi iubiți, prețuiți, respectați din cauza aceasta. Este o falsă impresie. Cel care își recunoaște greșeala și învață din ea este mult mai matur decât cel care este în aparență perfect, dar este măcinat de teama de a nu greși.

4. Majoritatea are în cap acum măcar o ceartă importantă cu părinții (de la faptul că vrei să vii la orice oră acasă, de la câți bani îți dau afară, până la probleme reale – nu te susțin, nu îți arată un model, nu te consideră capabil). De ce adolescența e punctul culminant al relației părinte — copil?

Prof. Anda Sturza: Este firesc să apară astfel de motive de ceartă pentru că adolescentul își dorește un grad de independență pe care părintele nu este încă dispus să i-l ofere…și asta pe bună dreptate, în majoritatea cazurilor. Să luăm exemplul acesta: „vreau să vin acasă la orice oră”. Mă gândesc să îi ridic mâine această pretenție soțului meu sau cum ar fi dacă mi-ar ridica-o el mie? Adică… vreau să zic că nici măcar între adulți nu sună ok asta. Suntem o familie, locuim împreună, e firesc să avem niște reguli de conviețuire. Dacă mama ta stă cu inima cât un purice și nu poate dormi pentru că te știe noaptea plecat/ă, nu simți măcar puțină înțelegere față de ea? Sigur, nu este vina ta că ea se îngrijorează! Și, doamne, cât de enervante sunt persoanele care se îngrijorează atât, nu? Dar „grija” e în natura mamelor. Aceeași grijă care nu o lăsa să doarmă liniștită și o determina să îți fie alături, trează, în nopțile tale de bebeluș și de copil mic, se manifestă și acum…când stă și te așteaptă să revii acasă cu bine. Fără grija ei din acea perioadă timpurie tu nu ai fi supraviețuit. Cu grija ei de acum poți, zic eu, avea înțelepciunea să conviețuiești încă o vreme. Vei avea timp să vii acasă la orice oră vrei atunci când vei locui singur/ă. Mama nu va ști, deci va dormi liniștită. Cât despre ceea ce tu ai numit mai sus „probleme reale” – părinți care nu te susțin, care nu te încurajează – aceste chestiuni ar trebui confruntate și rezolvate în familie, cumva, cred eu.

5. Cu toate acestea, dacă adolescentul ajunge la concluzia că nu se identifică cu părerile părinților lui, ar trebui să considere că e un copil-problemă sau că e un lucru normal?

Prof. Anda Sturza: Nimeni nu ar trebui niciodată să se considere un copil-problemă. Oamenii sunt foarte diferiți, așa că este normal să aibă și viziuni diferite despre viață. Dar aici este dificil să vorbim la modul general. Fiecare familie este unică, are dinamica ei. În unele cazuri poate că mama mă vrea doctor, iar eu vreau să fiu balerină. Aici depinde cât de puternică este voința mea și cât de mare este înțelepciunea părinților mei, dacă vor putea accepta că este mai bine pentru mine să îmi urmez vocația decât să le împlinesc lor visele. Uite, cazul meu – mama visa să fac Medicina, dar eu am ales Filosofia. Nu m-am considerat niciodată un copil–problemă. A nu te identifica cu părerile părinților în adolescență, a le contesta, asta e cumva specificul vârstei, în care începe separarea mentală de părinți. Trebuie să te definești pe tine însuți și nu mai poți face asta dacă continui să te identifici cu părinții. Aceasta categoric că nu înseamnă să lași divergențele de opinie să se transforme în conflicte sau în agresivitate verbală față de ei. Și apoi…este întotdeauna înțelept să auzi ce au ei de zis, chiar dacă nu ești de acord. De multe ori se întâmplă să aibă ei dreptate, iar tu să fii prea imatur și prea orb ca să vezi, la momentul respectiv. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori sa constat, post-factum, că mama avusese dreptate: x-ulescu chiar nu îmi era o prietenă adevărată, y-ulescu chiar nu era un iubit potrivit. Chiar dacă până la urmă faci numai cum vrei tu, faptul că ai ascultat opinia părinților și că ai încercat să o înțelegi (empatic, cumva), îți poate oferi o oarecare detașare, ca o plasă de siguranță, în caz că lucrurile merg prost – ești deja pregătit. Ce vreau eu să zic este că părinții te pot ajuta și atunci când nu sunt de acord cu tine. Și sunt singurele persoane din lume care vor continua să te iubească chiar dacă nu sunt de acord cu tine. Și chiar dacă te închizi la tine în camera și pui pe ușă semn cu „do not disturb”.

6. Perioadă proastă vs o problemă reală medicală, cum se face diferența și în cazul în care e nevoie de ajutor CUM se cere (nu UNDE)?

Prof. Anda Sturza: O problemă reală medicală? Diferența se face la medic, evident. Nu suntem diagnosticieni. Dacă te referi la o problemă emoțională, de ordin psihologic – în cazul acesta, dacă sunt suspiciuni că ceva nu e în regulă, că tristețea este fără motiv, sau că există stări sufletești care te copleșesc și pe care nu ți le poți explica, soluția este să vorbești cu un adult în care ai încredere, apoi, dacă este nevoie, cu consilierul școlii sau cu un psiholog. Cum ceri ajutorul, spui tu? Mi se pare că în felul în care este pusă întrebarea se strecoară și ideea nerostită că este greu să ceri ajutorul. Poate fi și greu, dar este necesar. Și din nou, revin asupra problemei cu încrederea! Un „Te rog frumos, ajută-mă!” rostit în fața unei persoane adulte în care ai încredere nu va fi greu, cred eu!

7. Elevii se compară între ei exagerat de mult, e normal? Pe Social Media tindem să fim la fel (în special fetele), să avem același tipar de frumusețe, să promovăm aceleași lucruri, acesta să fie, oare,  un rezultat al comparării excesive – pierderea personalității?

Prof. Andra Sturza: Aceasta este o problemă a adolescenților și a tinerilor. Ei aspiră către nonconformism, însă sunt poate categoria de vârstă cea mai conformistă, paradoxal. Așa cum spui și tu, uneori paginile voastre de Instagram par într-adevăr trase la indigo! Felul în care vă îmbrăcați, în care pozați, etc. Toți am trecut prin asta, la un moment dat. Ne îmbrăcam la fel, admiram aceleași lucruri. Când eram eu în liceu, dacă era vreo fată care nu agrea blugii și nu îi includea în garderoba ei, devenea așa un soi de…paria. Sau dacă nu îi plăcea DiCaprio, sau dacă nu asculta Backstreet Boys. Eu personal eram paria all the way, în materie de muzică, deoarece ascultam Abba și Modern Talking, muzica de pe vremea copilăriei mamei mele, haha. Dar codul vestimentar al generației mele îl respectam: musai blugi, musai decolteu și musai un machiaj complet nepotrivit cu momentul zilei și cu statutul de elevă. Am făcut liceul în Dorobanți, deh…Așadar, știu ce înseamnă să te conformezi orbește la valorile unui grup, doar pentru a nu rămâne pe dinafară!Deseori tinerii își sacrifică mult din individualitate de dragul apartenenței la un grup. Asta e ceva ce un om matur va învăța că nu este cazul să mai facă. Eu nu văd însă în asta o mare problemă, pentru că știu că este doar o etapă. Personalitatea voastră este în formare acum. Și așa cum am de gând să vă explic la orele de la opțional de săptămâna aceasta sau așa cum poate oricine citi în scrierile lui Carl Gustav Jung, în prima tinerețe noi trăim mult la nivelul „personei”, al „măștii” pe care o purtăm în societate, care nu este adevărata noastră față, nu este Eul nostru veritabil. Ne conformăm la așteptările celorlalți (ale părinților, ale profesorilor și ale grupului din care facem parte), iar autenticitatea și individualitatea noastră rămân în plan secund. Cu timpul însă, pe măsură ce avansăm în vârstă, dacă ne maturizăm într-adevăr (și mulți nu reușesc — asta e adevărat!) devenim mai autentici și mai naturali. Nu mai contează atât de mult cum ne văd ceilalți, ba chiar ajunge să nu mai conteze deloc. Atunci Eul nostru iese la lumină și „Persona” trece în plan secundar. Așadar, aceasta este o problemă pe care timpul, vârsta o rezolvă. Deși, dacă la vârsta aceasta conștientizezi că ești prea conformist față de așteptările grupului, atunci nu ar fi rău să te întrebi – de ce fac asta? Cred eu realmente în asta? De ce mi-e frică, ce cred că aș putea pierde dacă nu mă conformez?

8. Ne puteți oferi câteva sfaturi care să ajute adolescenții aflați într-o perioada de adaptare? (absolut orice fel de adaptare, nu doar cea socială)

Prof. Anda Sturza: Aici depinde iar foarte mult la ce anume trebuie să ne adaptăm. Dacă e vorba de a ne adapta la cerințele unui mediu bolnav, nesănătos, nedrept…atunci poate că nu adaptarea ar fi soluția sănătoasă. Suferințele sunt foarte mari atunci când nu regăsești nimic din idealurile tale printre valorile lumii de care ești înconjurat. Chiar și așa, maturizarea înseamnă să acceptăm situația (nu să o negăm) și să vedem cum anume ne-am putea construi o oază de firesc și normalitate, cum să rămânem fideli nouă înșine și să căutăm acei oameni alături de care putem crea o comunitate de valori. Și să luptăm pentru lucrurile în care credem. Dacă vorbim despre a ne adapta la fenomene care ne afectează profund și pe care nu le putem controla, cum ar fi școala pe timp de pandemie, atunci contează foarte mult capacitatea noastră de reziliență, suportul afectiv pe care ni-l oferim unii altora, răbdarea și raționalitatea – conștientizarea faptului că această situație nu este veșnică. Poate că unele lucruri le pierdem, dar sănătos este să ne concentrăm asupra a ceea ce putem câștiga: un sens al solidarității, al scopurilor comune, căci suntem cu toții aruncați fără voia noastră în această poveste și numai de noi depinde dacă ne lăsăm copleșiți sau facem ceva ca să o depășim constructiv. Tinerilor în general le-aș recomanda introspecția și lectura. Foarte multă lectură. De ce? Pentru că lectura te pune în legătură cu tot ceea ce au trăit oamenii din cele mai vechi timpuri și până acum, cu ceea ce înseamnă să fii om în lume, văzut și trăit din alte perspective decât a ta, care este subiectivă și inevitabil limitată. Putem învăța foarte multe despre viață din romane, din jurnale și memorii, din cărți de istorie și de filosofie. Și exact acum este momentul să o faceți. Adolescența este ca un răgaz pe care viața vi-l oferă. Chiar dacă sunteți ocupați (și știu că sunteți) cu multe proiecte și cu ore suplimentare, cu pregătirea pentru facultate. Va trebui să mă credeți pe cuvânt, dacă vreți, că un răgaz ca acesta, când sunteți elevi și studenți, nu veți mai prinde după. După facultate it’s time TO DO things, iar timpul de a gândi, a medita, de a visa este considerabil limitat. Și le-aș mai recomanda tinerilor cultivarea prieteniilor esențiale, cu acei oameni alături de care simt că sunt îmbogățiti sufletește.

9. Având în vedere că îi vedeți evoluția într-un mod obiectiv, cum intră un elev în clasa a 9-a și cum iese intr-a 12-a, din punct de vedere al gradului de maturizare?

Prof. Andra Sturza: Este o diferență ca de la cer la pământ între clasa a 9-a și clasa a 12-a. În această perioadă voi trăiți parcă mai multe vieți într-una singură. Nu știu cum să descriu – în clasa a 9-a de obicei am în față niște copii speriați, care nu se descurcă cu aproape nimic. Iar deja din clasa a 11-a spre a 12-a încep să simt că am alături mai degrabă niște parteneri decât niște copii de care trebuie să am grijă. În această perioadă de liceu elevii dobândesc mai multă încredere în ei, le crește stima de sine, devin mult mai autonomi. Deci gradul de maturitate crește. Este un grad de maturitate mare în raport cu începutul liceului, dar este încă un grad de maturitate mic dacă ne raportăm la ceea ce va cere apoi viața de la noi. Ideal este să nu ne credem prea maturi, prea devreme, pentru că riscăm să fim deziluzionați. În zilele noastre maturitatea aproape deplină se pare că vine mai târziu, în jur de 30 de ani. Ceea ce este o veste bună pentru voi, cred. Mai este vreme de „copilărit”.

Ziceam la început de un scop al interviului. Despre asta vorbeam când ziceam că e o altă abordare, nu e nimic despre „ce trebuie să faci ca să ieși dintr-o stare proastă”, nu e nimic rău în „a vrea să fii ca ceilalți”, sunt lucruri normale, de moment. Asta pe mine mă bucură la modul în care diriginta mea vorbește despre probleme, că nu mă simt prost, că e normal și că sunt puse pe masă niște răspunsuri care conduc la o soluție reală.

Urmează și alte articole pe tema aceasta, având în vedere că articolul acesta a fost unul introductiv. Așa că dați follow pe pagina de Instagram si de Facebook a Revistei LZR, să citiți cât mai mult conținut.