Ce cred profesorii despre școala online?

Foto: Vlad Dzitac
Tehnoredactor: Alexia Mănica

Școala online ne-a dat viața peste cap — de când a început anul, am găsit și mai multe motive să ne plângem de pandemie. Invocăm mereu condițiile grele, programul imposibil, profesorii care abia știu să pornească un proiector ori să partajeze un ecran. Majoritatea a fost de partea noastră: s-a discutat des despre efectul negativ al școlii online asupra elevilor, despre greutățile pe care le îndură zilnic. Pe profesori, însă, cine i-a ascultat? Pentru acest articol, am discutat cu patru dintre ei: doamna Anemaria Cîrlan, profesoară de istorie, care, împreună cu doamna Nedelea, a câștigat licențe gratuite pentru programul Mozabook, (care oferă modele 3D pentru diverse lecții); doamna Maria Vasile, profesoară de limba franceză; doamna Anda Sturza (logică și filosofie), mama unei fetițe de trei ani, supranumită „copil atomic” și domnul Petre Bădoiu, profesor de psihologie.

Încă din prima zi de școală, noul sistem a fost o provocare pentru toți — situația încă ni se părea a fi „ceva de ordinul SF-ului”. Un început de an dulce-amar, am zice: lucrurile reveneau la normal, dar nu chiar. Din amestecul de emoții și stres resimțit de toți, tristețea a ieșit victorioasă: „M-am simțit ciudat… eu sunt o persoană foarte empatică și simțeam nevoia să îi îmbrățișez pe toți elevii mei. M-am simțit alienată, mâhnită că nu le pot vedea zâmbetul.” (prof. Vasile). „Le-am pregătit copiilor… un filmuleț de bun venit și un joculeț. Mi-am dorit să nu fie triști pentru că începem școala separat… Nu știu cât de mult le-a plăcut ideea mea… i-am simțit copleșiți de noua situație.” (prof. Cîrlan). „Am simțit un stres sporit din partea lor, la început, însă mi se pare că relația noastră evoluează acum în ritm firesc.” (prof. Sturza).

Problemele nu au ezitat însă să apară. Deși am mai făcut un întreg semestru online, încă ne mai luptăm cu tehnologia, căci întotdeauna se găsește ceva care să nu meargă. De voie, de nevoie, ne-am obișnuit cu procedeul. Profesorii au declarat chiar că, datorită mediului online, au avut ocazia să descopere noi variante de predare online prin intermediul jocurilor și diverselor website-uri. Doamna Vasile l-a numit ca fiind „unul din aspectele pozitive, frumoase ale acestui sistem… oferă o paletă largă de activități didactice care se pliază de minune pe firea mea creativă”. Doamna Cîrlan a participat și la cursuri ,,care i-au facilitat pregătirea [în mediul online]”. Rolurile s-au inversat temporar, elevii având șansa să le „predea” profesorilor câteva lecții de… tehnologie. Echipamentul pus la dispoziție de liceu a jucat un rol important în acest proces de adaptare și a fost primit foarte bine. „Cred că ar trebui folosit indiferent de scenariul în care ne aflăm”, a constatat domnul Bădoiu. Cele trei doamne profesoare s-au declarat chiar bucuroase că, datorită noului sistem, „au scăpat de tablă și de cretă”. Nu e de mirare — în ultimele luni, am fost nevoiți să ne modernizăm rapid, lucrul online devenind o obișnuință.

Bineînțeles, dezavantajele sunt de multe ori ceva mai evidente. Lipsa de libertate în cadrul orelor de curs i-a afectat mult pe profesori — nu se pot mișca printre elevi, nu le pot vedea reacțiile, nu îi mai pot implica în lecție. Măștile sunt, din păcate, o barieră indispensabilă- „aș dori foarte mult… să pot vedea reacțiile, bucuria de pe fețele elevilor mei”; „[Vreau] să zâmbesc și să se vadă asta!”. Ne privim unii pe alții și parcă nu ne mai recunoaștem — fețe pe jumătate acoperite, ochi serioși și suflete tăcute. În cuvintele doamnei Sturza, „tristețea plutește în aer” — încă ne simțim doborâți de situația nefamiliară. Totuși, începem să ne revenim: relațiile cu elevii, spun domnul Bădoiu și doamna Vasile, nu s-au schimbat prea tare, iar întâlnirea cu noii elevi a fost surprinzător de plăcută. Deși la început a existat poate o anumită reticență și neîncredere din partea bobocilor, relația lor cu profesorii nu a avut de suferit din cauza sistemului hibrid: „cred că s-a creat o legătură frumoasă”, spune doamna Vasile; „dincolo de aspectul fizic și mimică, ceea ce pentru mine contează în mare măsură sunt reacțiile verbale și privirea.”.

Problemele cu care se confruntă mulți dintre elevii lor nu au trecut însă neobservate. „Acum este mai greu căci această distanțare simt că ne afectează. Devenim mai solitari, iar pentru un adolescent este importantă socializarea”, a observat doamna Vasile. „Cei care erau tăcuți, inactivi, discreți în condiții normale, acum sunt la fel, dacă nu chiar mai tăcuți, mai discreți, mai inactivi. Pentru ei este mai rău… se adâncește starea de inactivitate, se pierde priza de atenție, abilitatea de relaționare activă.”, spune domnul Bădoiu. Într-adevăr, elevii au devenit mai liniștiți; orele sunt acum calme, și uneori chiar statice. Vina, de altfel, nu aparține nimănui. Este greu să simulezi normalul într-o situație care, uneori, încă pare de neconceput. Discuțiile despre pandemie, însă, nu mai sunt atât de comune. „Am discutat la începutul pandemiei cu elevii despre reacțiile psiho-comportamentale legate de starea de izolare”, spune domnul Bădoiu. „În prezent nu am primit solicitări de a aborda această temă. Cum deja se discută pe toate canalele media… cred că elevii nu sunt atât de focalizați în această direcție… este o suprasaturație informațională”. Lucru foarte adevărat, căci virusul a pus stăpânire pe aproape toate aspectele vieții noastre. Acum, am ajuns într-un punct în care pur și simplu dorim ca totul să se termine. Finalul, din păcate, se anunță a fi foarte departe.

Totuși, noul mediu de lucru nu a venit ca un șoc numai pentru elevi. Profesorii au fost și ei afectați – pauzele le-au dispărut aproape complet, iar cancelaria a devenit un loc ,,în care forfota și buna dispoziție nu mai sunt prioritare”, după spusele doamnei Vasile. Relațiile dintre profesori, însă, nu s-au schimbat prea tare, ci dimpotrivă: au devenit mult mai unite. „Cred că acum comunicarea este mai eficientă, pentru că toți colegii știu să folosească noile tehnologii… am devenit un corp profesoral mult mai unit. Ne-am ajutat reciproc și învățăm unii de la alții cu ușurință. Eu sunt foarte mândră că lucrez într-un colectiv ca acesta.” (prof. Cîrlan). „Relațiile mele cu alți colegi? Dacă s-au schimbat…cred că da. În sensul unei apropieri mai mari care s-a creat între noi. Din martie și până acum am resimțit ce înseamnă realmente o echipă… am reușit să mă mobilizez în bună parte datorită lor, colegilor mei… mă simțeam motivată și norocoasă că lucrez cu astfel de oameni.” (prof. Sturza).

Datorită efortului depus de profesori, am ajuns unde suntem astăzi. Ne mai împotmolim din când în când, dar continuăm să înaintăm cu încredere. Cel mai prețios lucru pe care îl poți deține acum este o doză de optimism și, mai ales, de înțelegere. În cuvintele doamnei Cîrlan, „majoritatea copiilor nu își exprimă sentimentele pozitive. Sunt învățați să critice și consideră că dacă lucrurile funcționează bine nu trebuie să-i spună acest lucru profesorului. În România oamenii nu prea știu să ofere feedback constructiv, însă cu siguranță critică acid dacă ceva nu le place. Copiii ar trebui să învețe să aprecieze activitatea profesorului pentru ca acesta să știe dacă este pe drumul bun sau nu… contează să vină cu soluții sau să sprijine. Normal că este greu pentru că sunt și profesori care nu acceptă ajutorul elevilor, dar acolo unde se poate… ajutorul/schimbul de idei trebuie să existe. ,,Am clase cu care comunic foarte bine, dar sunt și clase cu care nu simt aceeași deschidere. Acest ultim aspect nu am cum să-l schimb dacă elevii nu doresc.”. De multe ori uităm că, la finalul zilei, profesorii sunt și ei oameni. Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de compasiune. Avem nevoie de gânduri bune, așa că hai să încheiem cu unul: „nu vreau să îmi pierd timpul plângând după ce a fost. Vreau să privesc în viitor și să-i inspir pe elevii mei să învețe având în minte ideea că LIMITA SUNT EU!” (prof. Cîrlan).