Bleu vs roșu

Grafică: Alexandra Onofreiciuc

Tehnoredactor: Sara Sârbeanu

Mai știți vremurile alea bune când nimeni nu purta mască când ieșea afară, noțiunea de temă la economie nu exista și învățam stresați pentru Evaluarea Națională? Da, da, vremurile alea. Și probabil dacă nu cumva ai trăit sub o piatră, sau ești mama (caz în care, bună, mami!) îți aduci aminte de videoclipul care l-a consacrat pe Robe, „Dacă liceele ar fi oameni” și de cât de bună a fost partea în care a prezentat Lazărul. Și acum îmi răsună în cap acel #bleuciel pițigăiat, pe care la momentul respectiv nu l-am băgat în seamă printre hohotele de râs. Dar până la urmă, de ce bleu ciel? De ce nu doar bleu? De ce nu blanche ciel (da, știu că nu e albastru, dar e singura culoare în franceză pe care mi-o amintesc acum)? De ce nu orice altă culoare? Și mai important decât asta, de ce e albastrul asociat cu Colegiul Național Gheorghe Lazăr? Înainte să fie făcute cercetări amănunțite, am venit cu câteva presupuneri pentru care toca de absolvent purtată de orice lăzărist la final de clasa a XII-a, cu maximă mândrie, este albastră. Poate culoarea se trage chiar de pe detaliile clădirii, care are un albastru distinct în jurul ferestrelor. Cum ar fi fost să te afli în intersecție pe bulevardul Regina Elisabeta și să vezi Lazărul acolo, cu ceva roșu pe el? Ciudat, nu? Poate e obișnuință, poate nu, dar nu am văzut vreun lăzărist căruia să nu îi stea bine în albastru. De fiecare dată când merg prin Cișmigiu și văd tricoul albastru spălăcit al uniformei de gimnaziu, îmi dau seama că cel care îl poartă e un lăzărist mic de-al meu. Și așa, doar printr-o simplă culoare, apare un sentiment specific, imposibil de explicat și totuși atât de cunoscut, sentimentul de apartenență. Nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce albastrul trezește asta în mine, în noi, de ce e asociat cu noi, până când am deschis Facebook-ul într-o seară și am citit comentariile de sub o postare de pe pagina Revistei LZR. Intrigată de dezacordul dintre oameni, o întrebare specifică mi-a atras atenția. De ce e Revista LZR roșie dacă totul despre Lazăr e bleu? Așa că, iată-mă pentru prima dată în ani, punându-mi întrebări existențiale după ce am stat pe Facebook.

Citind toate comentariile pe care unii domni ni le-au scris, am stat și m-am gândit pentru un moment asupra adevăratei semnificații a culorii unui liceu. „Cei de la Sfântul Sava, albastru ca sineala de rufe; Mihai Viteazul, galben… dovlecari; Matei Basarab, alb… lăptari; Șincai, verde ca prazul…” spune fragmentul din Cișmigiu & Co. Acum, acest fragment are, foarte clar, intenția de a ironiza celelalte mari colegii din București, dar haideți să privim dincolo de aceste remarci și să încercăm să ne dăm seama ce rol are această corelare a fiecărui liceu cu câte o culoare.

Eu cred că, în principal, dorința fiecărui liceu de a-și asuma o culoare vine de la o dorință de unicitate, de la o dorință de a ieși în evidență. În București sunt (și au fost aproape dintotdeauna) multe licee de renume, fiecare aflându-se într-o „competiție” prietenească cu celălalt, fiecare dorind să fie el vârful, să fie cel mai bun. Și, la fel ca echipele de fotbal din lume, „echipa” fiecărui liceu, reprezentată an de an, semestru de semestru de către elevii care pășesc pe holuri, trebuie să-și aleagă o culoare care să o reprezinte. Și cu cât culoare este mai unică, mai puternică, cu atât sare în ochi și atrage atenția privitorului. Astfel, când cineva vede verde ca frunza de primăvară pe pereții clădirii, va ști că se află la Șincai. Când cineva vede albul curat, pur ca zăpada proaspătă, va ști că acolo este Matei Basarab, și când va vedea galbenul cald, primitor se va uita și își va spune în mintea sa că se află nicăieri altundeva decât la Mihai Viteazu. Și acum, scriind aceste rânduri, mă amuză faptul cum Sava și Lazăr, două licee cunoscute pentru rivalitatea acestora, au drept simbol nuanțe diferite ale aceleiași culori (deși trebuie să recunosc faptul că albastrul Lazărului este puțin mai frumos).

Aceste gânduri cu tematică colorată ne-au împins să căutăm răspunsuri pentru dilema ce se contura încet, încet, în secțiunea de comentarii a postărilor noastre de pe Facebook, așa că ne-am pus pe treabă. Am căutat-o pe Ana Maria Iwada, nimeni altcineva decât prima redactoriță-șefă a Revistei LZR, căreia i-am pus simpla întrebare: „De ce a pornit revista de la roșu și nu de la bleu?”.

În timpul dialogului pe care l-am avut cu ea, am avut o ocazie inedită de a putea să înțelegem care a fost viziunea primei echipe a revistei noastre. Vorbind cu Ana, am aflat că totul, toată organizarea, esteticul și tematica, chiar de la început, au fost sub tutela ideii de reinventare. La fel ca și noi, membrii Board-ului de anul acesta, primii coordonatori ai Revistei LZR au vrut să modernizeze revista, să o aducă „în pas cu vremurile”. S-a dorit o revistă modernă, atractivă, care să fie citită cu interes de lăzăriști, să fie un loc de exprimare liberă. În esență, fiecare detaliu, fiecare foaie lucioasă, titlu, formatare, design, estetic, toate au fost făcute să atragă atenția cititorilor și a privitorilor. Și care este cea mai bună modalitate prin care o echipă, o instituție, poate să atragă atenția asupra sa? Păi cum altfel decât prin aceeași modalitate pe care au folosit-o și marile licee din București pe care le-am enumerat mai sus. Prin intermediul culorii. Nuanța de roșu a Revistei LZR este o culoare unică în liceul nostru, este o tentă pe care o poți întâlni numai în cadrul revistei, este un pigment pe care, odată ce l-ai văzut, ai și făcut legătura. Noi am folosit culoarea roșie pentru designul revistei noastre deoarece, după ce pleci de pe site-ul nostru sau după ce lași printul din mână, poate vei uita fontul în care a fost scris articolul pe care tocmai l-ai citit, poate vei uita titlul, designul, grafica sau autorul, dar pot să bag mâna în foc și să spun că alura, tenta, culoarea cea roșie puternică de pe marginile paginii pe care tocmai ai terminat să o citești îți va rămâne cunoscută zile întregi după ce ai închis site-ul nostru.

Deci, până la urmă… de ce roșu și nu bleu? Pentru că verde chiar nu se potrivea.