Interviu Tudor Chirilă Partea 1–Despre

Este inutil să încerci să cauți o introducere pentru el; actor, cântăreț, un om excentric, dar și un punct de referință în România – nu doar pe scenă, dar și în societate. Vama Veche, Vocea României, România (ne)educată. A fost și treaba noastră, iar înainte de a ne izola în case, am ieșit la o cafea cu Tudor Chirilă. Iar mai multe despre ”omul” Chirilă găsiți în rândurile ce urmează.

Cum a început pasiunea ta pentru muzică? 

Cred că pasiune pentru muzică are orice copil, dar cred că foarte multă lume abandonează. Vorbeam cu o profesoară de pian că nu e greu să începi pianul, copiii sunt foarte atrași, dar în momentul în care apar partiturile grele, se cere o coordonare mâna stângă – mâna dreaptă, atunci copiii abandonază. Pasiune pentru muzică am avut întotdeauna, cum să nu fi pasionat de muzica momentului, adică am crescut cu Queen, cu muzica anilor ’80, cu dance, Michael Jackson, rock-ul de atunci, cu genuri foarte bine segmentate. Mie mi-au plăcut mereu foarte multe lucruri, parcă mă simțeam și prost, colegii mei erau ori rockeri, ori brosseri, iar eu eram cam din toate, ba cu unii, ba cu alții. E mișto acum că lucrurile se amestecă.

Atunci, cum a continuat relația ta cu muzica și unde s-a intersectat cu teatrul?

Am făcut 5 ani de clarinet, dar taică-miu m-a scos deoarece era destul de practic, iar liceul era departe și voia să mă ducă la un liceu aproape (el știa ce știa, să nu mă pierd pe la vreo cârciumă). Când am hotărât să dau la teatru, în anul IV a reînviat pasiunea pentru muzică, eu mereu am vrut să cânt, dar niciodată nu mi-am făcut curaj. S-a creat un context în care i-am întâlnit pe băieții de la Vama Veche și am început niște repetiții cu ei fără să ne propunem ceva anume, neștiind unde va duce. Pasionat am fost mereu de muzică și voi fi, dar sigur că intensitatea ei mai crește și mai scade, o împart cu teatrul, și cu o nouă pasiune pentru tipografie, fonturi, desen. Muzica și teatrul sunt deja profesii pentru mine. Când le citeam o carte copiilor mei, m-au întrebat ce înseamnă cocoș profesionist și le-am zis că bănuiesc că atunci când câștigi bani din ceva și o faci bine.

Când joci un rol la teatru, cum apelezi la experiența personală? Personajul poate să reapară în viața ta?

Nu prea ai cum să nu amesteci un rol cu viața personală, încerci să aduci într-un rol elemente și din viața ta. Toți căutăm pe scenă adevărul (asta suntem învățați din facultate), adevăr, adevăr. Dacă nu găsești chestia asta, devine complicat. La ce să apelezi ca să găsești un adevăr scenic dacă nu ai experiențele personale? Cu asta defilăm, de multe ori te ajută lectura, experiența lumii e nesfârșită și sunt roluri care nu se vor suprapune niciodată peste viața ta, dar sunt niște mijloace tehnice care se pot conecta cu experiențe personale. E ok să faci chestia asta, dar o iei puțin razna, există o linie foarte fină între cine ești tu, cine e personajul, pentru că muncești foarte mult. La un personaj negativ, poți împrumuta chestii foarte nașpa de la el. Mie mi s-a întâmplat să fac un fel de transfer, să caut doar lucruri rele din mele, iar la un moment dat începusem să somatizez chestia asta. E o meserie foarte grea, dacă vrei să o faci la turație maximă.

Ce vis ai avut, legat de carieră ?

Visul meu… de când m-am apucat de muzică mi-am dorit să avem succes internațional, asta m-a făcut poate să alerg după cai verzi pe pereți și să minimaliz succesul pe care l-am avut aici cu formația, pe care muzica mea încă îl are. Și teatrul e o artă pe care ai vrea să o treci dincolo de granițe, toată lumea își dorește. Am făcut bine să fac muzică și teatru când am putut.

Cea mai amuzantă amintire din liceu ?

Amintiri din liceu am multe, ele sunt legate de forme din astea mai rebele de existență, am fost o clasă din asta cu câțiva băieți foarte răi. Ne-am dus să spargem și niște geamuri la diriginta noastră de atunci și întâmplarea a făcut să nimerim la director în schimb. Poate nu e okey să spun chestia asta, dar e adevărat, eram rebeli, nu ne plăceau nici sistemul, nici felul în care ni se preda și nu voiam să fim asimilați de toată matricea asta. Ne plăceau doar 2-3 profesori, care încercau să ajungă la noi. Tocmai asta mă face să cred că în orice liceu există un profesor finlandez, un profesor care vrea să facă lucrurile altfel, să predea istoria altfel, să pună elevii la treabă, să îi facă să fie implicați, să facă ora interactivă, să aleagă poate să își țînă ora într-un spațiu diferit de cel al liceului. Trebuie să existe, sau măcar un pui de profesor din asta. La noi existau 2 pe care îi puteam consideră mișto, cu ceilalți însă întrăm în coliziune. Am amintiri când mergeam la bere cu toții și fugeam și nu plăteam; am amintirile unei lungi corespondențe cu o colegă de clasă care s-a lăsat cu vreo două caiete de scrisori pe care ea într-un moment de isterie le-a ars. Acum, adulți fiind, de fiecare dată când ne vedem zicem ”băi ce valoare aveau scrisorile alea pentru noi acum că amintire. Cât de tâmpită ai fost să le arunci, să le arzi, să le rupi (distrugi)” și ea răspunde ”da ce vrei dacă atunci eram nervoasă”. Povestea agendelor e de fapt mai complicată— eu fiind de fapt cel care le-a interceptat. Eu stăteam pe centru, ea era în stânga mea, iar iubitul ei în dreapta și ei doi tot treceau caietul respectiv pe la mine. Bineînțeles că la un moment dat am luat caietul și am mai adăugat și eu câte ceva, iar apoi l-am dat mai departe. Și ușor ușor am început o corespondență și se pare că l-am scos din joc.

Îți e frică de ceva ?

Mie îmi e frică să mă plictisesc, de fapt nu prea mă plictisesc. Totuși văd plictiseală drept o sursă de creativitate pentru când te blochezi. În cazul meu plictiseală se traduce prin lipsa de inspirație. Sunt zilele alea în care nu faci nimic, doar respecți o rutină pentru că știi că trebuie să fii pregătit când totul se deblochează. Toți psihologii spun că plictiseală pentru copii e extrem de importantă. Eu astăzi am decis de exemplu să step out, iar copiii mei s-au plictisit foarte okay, totuși nici nu cred că ei au dezvoltat conceptul asta de plictiseală. Cred că până și plictiseală e o stare pentru ceva, poate fi percepută și drept o formă de odihnă a creierului.

Un sfat pentru tinerii de vârsta noastră ?

Sfatul este să nu renunți, să cauți să faci ce-ți place și să faci și bani din asta dacă se poate. E foarte important pentru faptul că vei munci sigur cel puțin 8 ore pe zi până în 40 de ani. Să faci ce-ți place pentru că e mai mult de o treime din ziua ta. O treime o dormi, să zicem, peste o treime o munceșți și după îți mai rămâne ceva care de foarte multe ori are legătură și cu muncă, pentru că îți mai rămân tot felul de lucruri de rezolvat. Așa că să faci ce-ți place nene și să lupți pentru asta, iar dacă nu reușești să faci ce-ți place într-un anumit moment al vieții și nu reușești să-ți faci profesia pe care ți-ai dori-o sau nu ai talentul pentru asta, întotdeauna am zis că de exemplu la teatru nu trebuie să fii neapărat actor. Teatrul are foarte multe lucruri de oferit: poți să fii scenograf, există muzică de teatru, poți să faci management cultural, poți să faci orice, dacă vrei să fii în mediul, în zeama asta, poți să ajungi să organizezi turnee, să fii impresar, să îți faci o agenție, să fii antreprenor pe teatru, să încerci să fii producător. Deci să încerci să faci ce-ți place frate, asta e, pentru că sigur dacă nu faci ce-ți place este de fapt să prelungești școala pe care ai făcut-o în muncă — ar fi horror. Una din marile mele bucurii a fost când s-a terminat liceul.

Text: Ina Câmpan