Joker- put on a happy face

Făcându-și apariția pe marile ecrane mai întâi la Festivalul de Film din Veneția, unde a câștigat vestitul și râvnitul Leu de Aur, apoi în cinematografe la începutul lunii acesteia, „Joker” a devenit rapid unul dintre cele mai controversate filme ale anului. The Guardian îl numește una dintre cele mai dezamăgitoare ecranizări, în timp ce IMDB îi acordă nota maximă din partea publicului. Filmul construiește, în jurul unuia dintre cele mai faimoase personaje din benzile desenate, o poveste întunecată, cu pretenții de realism psihologic, îndepărtându-se complet de clișeele filmelor cu supereroi.

Vizionând acest film și modul în care Joaquin Phoenix îl portretizează pe gangsterul dement, nu putem să nu-l comparăm cu Joker-ul lui Heath Ledger din „The Dark Knight” al lui Christopher Nolan. Cele două interpretări ale acestui caracter, care au rămas sudate în cultura cinematografică a genului, reușesc să fie în același timp asemănătoare, dar și extrem de diferite. Cele mai mari diferențe pe care le putem identifica sunt filozofiile de viață și scopul acțiunilor celor doi.

Ledger interpretează un agent al haosului, aparent dorind doar să vadă lumea în flăcări, una din multele replici celebre ale acestuia, „Madness is like gravity… all it needs is a little push”, oglindind mentalitatea stranie a personajului. Pe de altă parte, Phoenix își construiește personajul având o cu totul altă filozofie, conturată de replica „I hope my death makes more cents than my life”; acest Joker, căruia i se dă numele Arthur Fleck (menționarea numelui real fiind un alt detaliu care face unic acest personaj) dorește ca lumea să îl observe. Și lumea îl observă pe deplin, deoarece, pornind de la pretextul destul de subțire al unei crime din începutul filmului, se construiește o revoluție împotriva corporațiilor și a celor avuți, avându-l pe el ca lider și simbol, revoluție care aruncă orașul Gotham în haosul pe care îl cunoaștem din benzile desenate. Interpretarea lui Phoenix conturează, în esență, un bărbat simplist, needucat, ignorat în sânul unei societăți împărțite în două clase: bogații corporatiști și săracii ce trăiesc în umbra acestora. Arthur, în urma unei serii de decizii proaste, va deveni personajul controversat pe care-l cunoaștem cu toții,Joker.

Un lucru pe care acești doi interpreți l-au pierdut în interpretările lor a fost latura comică, umanizantă a lui Joker. Niciunul din aceste personaje nu poate fi considerat amuzant. Acest detaliu minor ar putea fi trecut cu vederea, deoarece personajele se regăsesc în lumea modernă în care Joker nu își găsește locul în pielea unui comedian, ci sub forma unui maestru criminal. Totuși, astfel personajul devine mai schematic, mai puțin reliefat, într-un fel, mai banal.

În acest context merită amintit primul Joker al marelui ecran, interpretat de Jack Nicholson în Batman (1989). Acesta a reușit să combine cele două laturi ale personajului, construind, probabil, cel mai balansat clovn-dement al filmului modern. Această interpretare este, de asemenea, cea mai fidelă benzilor desenate, prezentând momente-cheie, cum ar fi căderea personajului în baia de chimicale care-i va „dărui” faimosul zâmbet. Repet, complexitatea acestui Joker nu se mai regăsește în ecranizările moderne care mută exagerat balanța către agresivitate, violență, demonic.

Un alt aspect al filmului Joker care merită remarcat este cinematografia, care trezește în inimile privitorilor un sentiment straniu, asemănător cu anxietatea, fiind realizat într-o manieră claustrofobă. Merită apreciată coloana sonoră, care amestecă muzica originală a filmului, compusă cu măiestrie de Hildur Guðnadóttir, cu sunetele ambientale, precum zarva protestatarilor, zgomotul metroului sau sirenele ambulanțelor.

Dar, pe lângă toate aceste caracteristici pozitive ale filmului, trebuie să accentuez și aspectul pe care cei mai mulți specialiști îl consideră punctul slab: utilizarea excesivă a violenței și dorința regizorului Todd Philips ca aceasta să justifice latura sociopată a protagonistului. Deși numărul de oameni pe care Arthur îi omoară nu este așa mare ca al altor personaje (cum ar fi Rambo sau John Wick), iese în evidență modul brutal și oarecum ilogic în care crima este realizată. Aceasta este și problema pe care cei mai mulți critici o au în legătură cu filmul, spunând că violența este folosită ca un mijloc prin care multe acțiuni josnice pot fi trecute cu vederea în cazul în care făptașul suferă de o patologie de tip psihotic.

Putem spune că această creație cinematografică dezbate nu numai ideea bolilor psihice și modul în care cei suferinzi de acestea sunt tratați în lumea de azi, ci și faptul că nu există decât oameni buni sau răi pe pământ, ci există doar oameni. Arthur Fleck este un om, deși noi alegem să vedem numai răul și haosul din mintea acestuia, trecând cu vederea faptul că el nu s-a născut așa.

Text: Andrei Costache
Grafică: Erika-Diana Ursu Vdovnicenco, Adnana Hornoiu